– Stai aşa, am spus şi m-am uitat la Reba, care se uita spre golf. Reuşesc eu cu asta, mi-am zis. E ca locul în care pui banii când vrei să-i ascunzi de Fisc.

Wireman aştepta răbdător.

Braţul mă furnica mai departe. Cel absent. Cel care uneori voia să deseneze. Voia să deseneze atunci. Credeam că

vrea să-l deseneze pe Wireman. Pe Wireman şi fructiera. Pe Wireman şi pistolul.

Termină cu aiurelile astea, mi-am spus. O să reuşesc, mi-am spus.

Ascunzi banii de Fisc în bănci offshore, mi-am spus.

Nassau. Bahamas. Grand Cayman. Şi, bingo, mi-a venit.

– Kamen, am spus. Aşa-l cheamă. Kamen mi-a dat-o pe Reba. Xander Kamen.

– Păi, dacă ne-am lămurit, hai să ne uităm la nişte obiecte de artă.

– Dacă asta or fi, am zis şi l-am condus la etaj, şchiopătând în cârjă. La jumătatea scărilor, ceva m-a izbit şi m-am oprit. Wireman, l-am întrebat fără să mă uit înapoi, de unde ştiai că banda mea de alergat e Cybex?

Pentru un moment, el nu spuse nimic. Apoi:

– E singura marcă de care ştiu. Acum, poţi continua să urci singur sau ai nevoie de un şut în fund ca s-o iei din loc?

Tonul e bun, dar sună fals, am gândit, reîncepând să urc.

Cred că minţi, şi ştii ce? Cred că ştii şi tu că eu ştiu.

III

Lucrările mele stăteau sprijinite de peretele dinspre nord al Micului Roz, unde soarele de după-amiază arunca peste ele destulă lumină naturală. Privindu-le din spatele lui Wireman în timp ce el se plimba încet pe lângă ele, uneori oprindu-se şi o dată chiar făcând un pas înapoi pentru a studia din nou două pânze, mi se părea că e mult mai multă

lumină decât merită ele. Ilse şi Jack le lăudaseră, însă Ilse era fiica mea, iar Jack era angajatul meu.

Când ajunse la desenul petrolierului, chiar la capătul şirului, Wireman se lăsă pe vine şi îl scrută preţ de poate treizeci de secunde, cu antebraţele proptite pe coapse şi cu mâinile atârnându-i moi între picioare.

– Ce...? am început.

– Şşş, făcu el, iar eu am mai îndurat treizeci de secunde de tăcere.

În cele din urmă, se ridică în picioare. Îi pocniră genunchii.

Când se întoarse cu faţa la mină, ochii lui păreau foarte

mari, iar cel stâng era inflamat. Apă - nu o lacrimă - i se scurgea de la colţul interior. Scoase o batistă din buzunarul de la spate al jeanşilor şi o şterse, gestul automat al unui om care face asta de zeci de ori pe zi.

– Dumnezeule mare, zise el şi se duse la geam, îndesând batista înapoi în buzunar.

– Dumnezeule mare, ce? am întrebat. Dumnezeule mare, ce? Se opri cu privirea aţintită afară.

– N-ai habar cât de bune sunt, aşa-i? Adică, chiar nu ştii.

– Sunt bune? am întrebat. Nu mă simţisem niciodată atât de nesigur pe mine. Vorbeşti serios?

– Le-ai aşezat în ordine cronologică? întrebă el, uitându-se în continuare spre golf. Wireman cel glumeţ, poznaş, mucalit, plecase la plimbare. Bănuiam că cel pe care-l ascultam acum avea mult mai multe în comun cu cel pe care-l ascultau odinioară juraţii... presupunând, desigur, că

genul acela de avocat fusese. Le-ai aşezat, aşa-i? În afară

de ultimele două, vreau să zic. Alea-s evident mult mai vechi.

Nu înţelegeam cum orice lucrare de-a mea se putea califica la categoria „mult mai veche“, când nu desenam decât de vreo două luni, dar când mi-am aruncat ochii peste ele, am văzut că avea dreptate. Nu intenţionasem să

le dispun în ordine cronologică - nu conştient - însă tocmai asta făcusem.

– Da, am spus. De la cea mai veche la cea mai recentă.

Arătă cu degetul spre ultimele patru lucrări - cele pe care ajunsesem să le consider drept compoziţii pe tema apusului. Într-una adăugasem o cochilie de nautilus, în alta un compact-disc pe care scria Memorex (şi soarele strălucea roşiatic prin gaura din mijloc), în a treia un pescăruş mort pe care-l găsisem pe plajă, numai că mărit la dimensiunea unui pterodactil. Ultima era aşternutul de scoici de sub Marele Roz, executată după o fotografie digi-tală. În aceasta simţisem cine ştie de ce impulsul de a adăuga trandafiri. Creşteau acum în jurul Marelui Roz, însă

noul meu amic, Google, îmi pusese la dispoziţie o sumedenie de astfel de poze.

– Grupul ăsta din urmă de tablouri, zise el. Le-a văzut cineva? Fiica ta?

– Nu. Astea patru au fost făcute după plecarea ei.

– Tipul care lucrează pentru tine?

– Nu.

– Şi sigur nu i-ai arătat fiicei tale schiţa pe care ai făcut-o cu iubi...

– Doamne, nu! Glumeşti?

– Nu, sigur că nu i-ai arătat-o. Aia are puterea ei, aşa grăbită cum evident este. Cât despre celelalte... Râse.

Mi-am dat brusc seama că era surescitat, şi-n clipa aceea am început şi eu să mă simt surescitat. Dar şi precaut. Ţine minte că a fost avocat, mi-am spus. Nu-i critic de artă.

Celelalte năzdrăvănii...

Scoase din nou râsul acela piţigăiat. Se plimbă în cerc în jurul camerei, păşind pe banda de alergare şi coborând de pe ea cu o uşurinţă inconştientă, pe care o invidiam din tot sufletul. Îşi puse mâinile în părul cărunt şi-l trase în sus, ca pentru a-şi întinde creierii.

În cele din urmă, veni înapoi. Se opri în faţa mea. Aproape că-mi ţinu piept.

– Uite. Lumea te-a zdruncinat mult în ultimul an sau pe acolo, şi ştiu că asta scoate mult aer din bătrânul airbag al imaginii de sine. Dar nu-mi spune că nu simţi măcar cât sunt de bune lucrările astea.

Mi-am amintit cum ne-am revenit pe urma accesului de râs dezlănţuit în timp ce soarele strălucea prin umbrela ruptă, aruncând mici cicatrice de lumină pe masă. Wireman spusese: Ştiu prin ce treci, iar eu replicasem: Am serioase îndoieli în privinţa asta. Acum nu mă mai îndoiam. Ştia.

Această amintire a zilei de ieri fu urmată de o dorinţă seacă

- nu o foame, ci o mâncărime - de a-i face portretul lui Wireman. O combinaţie de portret şi natură moartă, Avocat cu fructe şi pistol.