Are problemele ei, dar şi la optzeci şi cinci de ani e o tipă
trăsnet.
Acum nu era momentul să-i spun că făcusem deja cunoştinţă de ea - pe scurt - graţie robotului meu telefonic.
– Altă dată. Când ne va fi părăsit starea asta comică. El încuviinţă.
– Vino pe aici mâine după-amiază, dacă vrei.
– Poate o să vin. Mi-a făcut plăcere.
Am întins iar mâna. El mi-a strâns-o, uitându-se în acelaşi timp la ciotul braţului meu drept.
– Nu porţi proteză? Sau o scoţi atunci când descinzi între plebei?
Aveam o poveste pe care o spuneam oamenilor despre asta - durerea nervului din ciot - însă era o minciună şi nu voiam să-l mint pe Wireman. În parte pentru că el avea nasul fin acordat la delicatul miros al balivernelor, dar cel mai mult pentru că pur şi simplu nu voiam să-l mint.
– Mi s-a luat măsură pentru una când eram în spital, desigur, şi aproape toţi s-au bulucit să-mi laude avantajele ei - mai ales fizioterapeuta mea şi un psiholog, prieten al meu. Cu cât mai repede mă obişnuiesc cu ea, au spus, cu atât mai repede îmi pot vedea mai departe de viaţă...
– Ţi-a intrat pe o ureche şi ţi-a ieşit pe cealaltă...
– Da.
– Numai că uneori asta nu e aşa de uşor de făcut.
– Nu.
– Uneori nu e nici corect, spuse Wireman.
– Nu despre asta e vorba, nu tocmai, dar îmi...
Am lăsat ideea neterminată şi am făcut un gest de abandon cu mâna.
– Îţi ajunge pentru a te simţi bine?
– Da, am spus. Mersi pentru ceai.
– Mai treci pe aici şi o să mai primeşti. Mă bronzez doar între două şi trei - o oră pe zi mi-este de ajuns - dar domnişoara Eastlake fie doarme, fie şi rearanjează
figurinele de porţelan aproape toată după-amiaza, şi sigur că nu ratează nici-o ediţie din Oprah, aşa că am timp.
Atâta, că nici nu ştiu ce să fac cu el, de fapt. Cine ştie? S-ar putea să găsim multe subiecte de discuţie.
– Bine, am spus. Sună bine.
Wireman rânji. Asta-l făcu să arate bine. Îmi oferi mâna şi eu i-am strâns-o din nou.
– Ştii ce cred eu? Prieteniile fondate pe râs sunt întotdeauna de bun augur.
– Poate că următoarea ta meserie va fi să scrii răvaşe pentru fursecuri chinezeşti, am spus.
– Există meserii şi mai urâte, muchacho. Mult mai urâte.
IV
Pe drumul spre casă, gândurile mi s-au întors la domnişoara Eastlake, o doamnă bătrână cu tenişi albaştri mari şi pălărie de pai cu boruri largi, care întâmplarea făcea să deţină (într-un fel) propria ei insulă în Florida. Nu era Mireasa Naşului, până la urmă, ci Fiica Latifundiarului şi, aparent, Mecena. Mintea mea făcuse încă una dintre acele alunecări de gândire şi nu reuşeam să-mi amintesc numele tatălui ei (ceva simplu, doar dintr-o silabă), dar îmi aminteam schema situaţiei, aşa cum o descrisese Wireman.
Nu auzisem niciodată de ceva asemănător, iar când îţi câştigi pâinea din construcţii, întâlneşti tot soiul de aranjamente imobiliare ciudate. Mi se părea, la drept vorbind, destul de ingenios... dacă, desigur, voiai să-ţi menţii mare parte din micuţul tău regat într-o stare de graţie necivilizatoare. Întrebarea era: de ce?
Parcursesem bună parte din drumul de întoarcere la Marele Roz, când mi-am dat seama că piciorul mă doare înfiorător de tare. Am şchiopătat înăuntru, am sorbit apă
direct de la robinetul din bucătărie, apoi mi-am croit drum prin living spre dormitorul principal. Am văzut că ledul robotului telefonic pâlpâia, însă nu aveam chef în clipa aceea de mesaje din cealaltă parte a lumii. Nu voiam decât să mă întind în pat.
M-am întins şi m-am uitat la lamele ventilatorului din tavan cum se rotesc încet. Nu mă descurcasem bine cu explicaţia lipsei unei proteze la braţ. Mă întrebam dacă
Wireman ar fi avut mai mult noroc cu Ce caută un avocat ca îngrijitor al unei fete bătrâne? Ce fel de nouă viaţă e asta?
Gândindu-mă încă la asta, am alunecat într-un somn scurt, fără vise şi foarte odihnitor.
V
Când m-am trezit, am făcut un duş fierbinte, apoi m-am dus în living să-mi verific robotul telefonic. Nu eram atât de rigid pe cât mă aşteptam, având în vedere plimbarea de trei kilometri pe care o făcusem. Poate că mâine aveam să
şontâcăi, dar în seara aceasta credeam că-mi va fi bine.
Mesajul era de la Jack. Spunea că mama lui îi făcuse legătura cu cineva pe nume Dario Nannuzzi, iar Nannuzzi ar fi fericit să arunce o privire la picturile mele între orele patru şi cinci, vineri după-amiaza - aş putea să aduc nu mai mult de zece dintre cele pe care le consider cele mai bune la Galeria Scoto? Nu schiţe; Nannuzzi voia să vadă doar produse finite.
Am simţit o furnicătură de nelinişte...
