– Asta e vreun ritual indian?
– Nu, e din Străin în ţară străină, de Robert Heinlein.
Binecuvântată fie-i amintirea.
Îmi trecu prin gând că nu-l văzusem niciodată citind o carte când şedea în scaunul său dungat, însă n-am menţionat asta. Mulţi oameni nu citesc pe plajă; lumina puternică le dă dureri de cap. Îi înţeleg bine pe oamenii care au dureri de cap.
Reîncepu să râdă. Îşi acoperi gura cu ambele mâini - ca un copil - dar râsul răzbătu.
– Gata. Isuse, ajunge! Am impresia că mi-am întins toţi muşchii stomacului.
– Şi eu, am spus.
Pentru un moment, am tăcut. Briza dinspre golf era răcoroasă şi proaspătă în ziua aceea, cu o pronunţată
aromă salină. Ruptura din umbrelă fâlfâia. Locul negru de pe nisip unde carafa cu ceai se vărsase era deja aproape uscat.
El chicoti.
– Ai văzut cum încerca masa să evadeze? Masa, futu-i?
Am chicotit şi eu. Mă dureau şoldul şi muşchii stomacului, dar mă simţeam destul de bine pentru un om care râsese până aproape la leşin.
– “Alabama Getaway“, am spus.
El încuviinţă, ştergându-şi mai departe nisipul de pe faţă.
– Greatful Dead. O mie nouă sute şaptezeci şi nouă. Sau pe acolo.
Chicoti, chicotul crescu într-un râs înfundat, iar acesta deveni o altă serie de hohote descătuşate. Se ţinu de pântece şi gemu.
– Nu pot, trebuie să mă opresc, dar... Mireasa Naşului!
Isuse!
Şi-l apucă din nou râsul.
– Să nu-i spui niciodată că am zis asta, l-am avertizat.
Se opri din râs, nu însă şi din zâmbit.
– Nu-s eu atât de indiscret, muchacho. Dar... a fost din cauza pălăriei, aşa-i?
Pălăria aia mare de pai pe care o poartă. Ca Marlon Brando în grădină, jucându-se cu copilaşii.
La fel de mult fusese din cauza tenişilor, însă am încuviinţat şi am mai servit o porţie de râs.
– Dacă ne pufneşte râsul când te prezint, zise el (pufnindu-l iar râsul, probabil la ideea de a-l pufni râsul; aşa se întâmplă când eşti într-o stare hazlie), o să spunem că-i din cauză să am rupt scaunul, bine?
– Bine, am replicat. Ce-ai vrut să spui cu „cam asta şi este“?
– Chiar nu ştii?
– N-am nici-o idee.
Arătă cu degetul spre Marele Roz, care părea foarte mic de la distanţă.
Distanţa până acolo părea foarte lungă de parcurs pe jos.
– Cine crezi că e proprietarul casei tale, amigo? Adică, sunt sigur că achiţi chiria unui agent imobiliar, sau la Vacation Homes Be Us, dar unde crezi că ajung de fapt banii?
– Presupun că-n contul bancar al domnişoarei Eastlake.
– Corect. Domnişoara Elizabeth Eastlake. Dată fiind vârsta doamnei - optzeci şi cinci de ani - presupun că i-ai putea spune Domnişoara Tomnatică.
Reîncepu să râdă, clătină din cap şi spuse:
– E musai să mă opresc. Dar sincer să fiu, a trecut mult timp de când n-am mai avut de ce să râd cu gura până la urechi.
– Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine.
Mă privi - ciung, chilug pe o parte - şi încuviinţă. Apoi, pentru scurt timp, ne uitarăm doar în lung peste golf.
– Ştiu că oamenii vin în Florida când sunt bătrâni şi bolnavi pentru că e cald cam tot anul, însă cred că golful Mexic mai are un merit. Doar privind calmul acela otova, blând, îmbăiat de soare, simţi că te vindeci. E un cuvânt mare, nu-i aşa? Golf, vreau să zic. Destul de mare să arunci în el o grămadă de lucruri şi să le priveşti cum dispar.
După un timp, Wireman spuse:
– Şi cine crezi că deţine casele dintre a ta şi aceasta?
