– TiVo, domnişoară Eastlake. Ea râse.

– TiVo, nu-i aşa că e un cuvânt nostim? Şi nu ţi se pare nostim ce formali suntem? El e Wireman pentru mine. Eu sunt domnişoara Eastlake pentru el - doar dacă nu sunt supărată, cum sunt uneori când îmi scapă unele lucruri din minte.

Suntem ca personajele dintr-o piesă de teatru! Una fericită, în care ştii că-n scurt timp orchestra o să cânte şi toţi din distribuţie or s-o acompanieze cu vocile!

Râse pentru a arăta ce idee fermecătoare era asta, însă

era ceva puţin smintit în râsul ei. Pentru prima dată, accentul ei mă duse cu gândul la Tennessee Williams în loc de Margaret Mitchell.

Cu blândeţe - cu mare blândeţe - Wireman spuse:

– Poate ar trebui să mergem în cealaltă cameră pentru Oprah. Cred c-ar trebui să staţi jos. Puteţi fuma o ţigară cât urmăriţi Oprah şi ştiţi că asta vă place.

– Într-un minut, Wireman. Fix într-un minut. Avem aşa de puţină companie aici. Şi înapoi spre mine: Ce fel de artist eşti, Edgar? Crezi în artă de amorul artei?

– Categoric artă de amorul artei, doamnă.

– Mă bucur. Pe cei ca dumneata îi place cel mai mult Salmon Point. Cum îi spui?

– Artei mele?

– Nu, dragă... lui Salmon Point.

– Marele Roz, doamnă.

– Marele Roz să fie, atunci. Iar eu voi fi Elizabeth pentru tine.

Am zâmbit. N-am avut încotro, căci ea era serioasă mai mult decât curtenitoare.

– Elizabeth să fie.

– Minunat. Într-un moment sau două vom merge în camera cu televizorul, dar mai întâi... Îşi întoarse atenţia înapoi la masa de joacă. Ei, Wireman? Ei, Edgar? Vedeţi cum i-am aranjat pe copii?

Erau în jur de doisprezece, toţi cu faţa spre latura stângă a şcolii. O clasă cu număr redus de elevi.

– Ce vă spune asta? întrebă ea. Wireman? Edward?

Oricare?

Era o scăpare minoră, dar sigur că eu eram atent la scăpări. Iar de data aceea propriul meu nume fusese subiectul scăpării.

– Recreaţie? întrebă Wireman şi ridică din umeri.

– Sigur că nu, zise ea. Dacă erau în recreaţie, s-ar fi jucat, n-ar fi stat toţi gură-cască laolaltă.

– E fie un incendiu, fie o pregătire antiincendiu, am spus.

Femeia se aplecă peste cadru (Wireman, vigilent, o apucă

de umăr ca să nu-şi piardă echilibrul) şi-mi aplică un sărut pe obraz. Asta m-a surprins la culme, dar nu într-un fel negativ.

– Foarte bine, Edward! strigă ea. Acum, care din cele două

variante crezi că este?

M-am gândit bine. Era uşor dacă luam întrebarea în serios:

– O pregătire.

– Da! Ochii ei albaştri scăpărau de încântare. Spune-i lui Wiring de ce.

– Dacă ar fi fost un incendiu, copiii ar fi împrăştiaţi în toate direcţiile. În schimb, ei...

– Aşteaptă să intre înapoi în şcoală, da.

Dar când se întoarse spre Wireman, am văzut o cu totul altă femeie, una speriată.

– Iar ţi-am spus pe alt nume.

– Nu face nimic, domnişoară Eastlake, zise el şi o sărută în scobitura tâmplei cu o tandreţe care mă făcu să-l plac foarte mult.

Ea îmi zâmbi. A fost ca imaginea soarelui ieşind de după

un nor.

– Atât timp cât încă mi se adresează cu numele de familie, ştiu că... Dar acum părea pierdută, şi zâmbetul începu să i se şteargă.

– Ştiu că...

– Că e timpul să urmărim Oprah, interveni Wireman şi o luă de braţ.

Împreună întoarseră cadrul metalic de la masa de joacă şi ea începu să înainteze cu o viteză surprinzătoare, spre uşa din celălalt capăt al încăperii. El o însoţea cu ochii în patru.

„Camera cu televizorul“, cum îi spusese ea, era dominată

de un Samsung mare cu ecran plat. În fundul încăperii era o stivă de costisitoare aparate de sonorizare. Nu le-am acordat atenţie. Mă uitam la schiţa înrămată agăţată pe pe-

rete deasupra rafturilor cu CD-uri şi preţ de câteva secunde am uitat să respir.

Schiţa era în creion, completată cu două fuioare purpurii, probabil adăugate cu un simplu pix roşu - de felul celor pe care le folosesc profesorii la notarea extemporalelor.

Mâzgăliturile acelea nu-tocmai-întâmplătoare fuseseră

făcuse la linia orizontului dinspre golf pentru a indica apusul. Erau perfecte. Erau geniale. Era orizontul meu, cel pe care îl vedeam de la Micul Roz. Am ştiut asta aşa cum am ştiut că artistul asculta scâşnetul constant al scoicilor de sub el în timp ce transforma hârtia albă, goală, în ceea ce vedea ochiul său şi mintea sa traducea. La orizont era o navă, probabil un petrolier. Putea să fie chiar cel pe care îl desenasem eu în prima seară petrecută pe Duma Key Road la numărul 13. Stilul nu aducea deloc cu al meu, însă

alegerea subiectului era identică.

În partea de jos, mâzgălit aproape neglijent: Salv Dali.