– Să bem în sănătatea ta, muchacho. Ai izbândit.
– Prea bine, am spus. În sănătatea mea.
Am ciocnit paharele şi am băut. Băusem ceai verde până
atunci şi mi se păruse bunicel, însă acesta era divin - ca şi când ai bea mătase rece, cu o aromă de dulceaţă.
– Simţi gustul mierii? întrebă el, şi zâmbi când am încuviinţat din cap. Nu toţi îl simt. Pun doar o lingură la carafă. Eliberează dulceaţa naturală a ceaiului. Am învăţat asta gătind pe un cargobot în marea Chinei.
Ridică paharul său şi se uită cu ochi mijiţi prin el.
– Am ţinut piept multor piraţi şi ne-am împerecheat cu străine şi oacheşe femei sub cerurile Tropicului.
– Asta-mi miroase o ţâră a balivernă, domnule Wireman.
El râse.
– Am citit de fapt despre chestia cu mierea într-o carte de bucate a domnişoarei Eastlake.
– Ea e doamna cu care ieşi pe plajă dimineaţa? Cea în scaun cu rotile?
– Întocmai, ea este.
Şi fără să mă gândesc mult la ce zic - la enormii ei tenişi albaştri proptiţi pe rezemătorul cromat de picioare al scaunului cu rotile mă gândeam - am spus:
– Mireasa Naşului.
Wireman rămase cu gura căscată, cu ochii aceia verzi ai lui atât de mari, că fu cât pe ce să-mi cer iertare pentru fauxpas-ul meu. Apoi chiar se puse pe râs. Era genul de hohot descătuşat pe care-l scoţi în acele rare ocazii când ceva se strecoară pe după toate sistemele tale de apărare şi ajunge la dulcele loc al lingurelei. Vreau să zic că omul se tăvălea pe jos de râs, iar când văzu că eu nu aveam nici cea mai vagă idee ce l-a apucat, râse şi mai tare, cu pântecele lui deloc de trecut cu vederea tresăltând. Încercă să
pună paharul înapoi pe măsuţă şi rată. Paharul pică direct în nisip şi se înfipse acolo, perfect drept, ca un chiştoc de ţigară într-o urnă din aceea cu nisip pe care le întâlneai odinioară lângă lifturi în holul hotelurilor. Asta i se păru şi mai comic, şi arătă cu degetul într-acolo.
– Nu-mi reuşea nici dacă încercam! izbuti să spună, după
care o luă de la capăt, hohot după hohot, cutremurându-se în scaun, cu o mână strângându-şi stomacul, cu cealaltă
lipită de piept.
O frântură de poezie citită în liceu, cu peste treizeci de ani în urmă, îmi reveni pe neaşteptate în gând cu o claritate descumpănitoare: Oamenii râsul nu-l mimează, nici convulsii nu simulează. 4
Surâdeam şi eu, surâdeam şi chicoteam, pentru că soiul acela de ilaritate maximă e molipsitor, chiar şi atunci când nu ştii care este gluma. Iar faptul că paharul căzuse în felul acela, cu ceaiul lui Wireman rămânând în el până la ultima picătură... era comic. Ca un gag într-un desen cu Road Runner. Însă nu plonjonul paharului fusese sursa bunei dispoziţii a lui Wireman.
– Nu pricep. Adică, îmi pare rău dacă am...
– Cam asta este femeia! strigă Wireman, hohotind atât de tare, că era aproape incoerent. Cam asta şi este, asta-i chestia! Numai că e fiica, desigur, ea e Fiica Naş...
Însă în timp ce tresaltă, se şi legăna dintr-o parte în alta -
nici vorbă de mimat, convulsii veritabile - şi-n clipa aceea scaunul lui de plajă cedă în sfârşit cu un pârrr puternic, mai întâi smucindu-l în faţă cu o extrem de comică expresie de surpriză pe faţă şi apoi aruncându-l în nisip. Cu o mână ce flutura inutil, agăţă stativul umbrelei şi răsturnă masa. O
pală de vânt prinse umbrela, o umflă ca pe o velă şi începu să tragă masa pe plajă. Ce m-a făcut pe mine să râd n-a fost expresia de amuzament, cu ochii larg căscaţi, de pe faţa lui Wireman când scaunul său de plajă dezintegrat încercă să-l înghită ca o pereche de fălci descărnate, nici neaşteptata lui rostogolire de butoi pe nisip. N-a fost nici imaginea acelei mese încercând să evadeze, tractată de propria-i umbrelă. A fost paharul lui Wireman, stând în 4 Men do not sham convulsion, Nor simulate a throe - dintr-un poem de Emily Dickinson (n. tr.).
continuare placid şi drept între coastele şi braţul stâng al bărbatului lăbărţat pe jos.
Acme Iced Tea Comapany, mi-am spus, blocat încă la desenele alea vechi cu Road Runner. Bip-bip! Şi asta, desigur, mă duse cu gândul la macaraua care adusese dezastrul, cea cu biperul stricat care nu bipăise, şi cât ai clipi m-am văzut în postura lui Wile E. Coyote în cabina camionetei mele pe cale de dezintegrare, cu ochii căscaţi de uimire, cu urechile pleoştite îndreptate în direcţii opuse şi poate fumegând puţin la vârfuri.
Asta m-a pornit. Am râs până ce şi eu m-am rostogolit din scaun şi am căzut în nisip alături de Wireman... evitând şi eu paharul, care rămase în continuare perfect drept, ca un chiştoc de ţigară într-o urnă cu nisip. Îmi era imposibil să
râd mai tare, dar am râs. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi lumea începuse să se întunece în timp ce creierul meu intra în faza privării de oxigen.
Wireman, încă hohotind, se duse târâş după masa lui fugară, înaintând pe genunchi şi coate. Dădu s-o prindă de bază şi aceasta o zbughi din loc de parcă i-ar fi simţit apropierea. Wireman plonja cu faţa înainte în nisip şi ridică
fruntea râzând şi strănutând. Eu m-am rostogolit pe spate şi am icnit după aer, în pragul leşinului, dar neoprindu-mă
din râs.
Aşa l-am cunoscut pe Wireman.
III
Zece minute mai târziu, masa era aşezată cu aproximaţie în poziţia originală. Asta era foarte bine, însă niciunul dintre noi nu se putea uita la umbrelă fără să fie copleşit de accese de chicote. Una dintre bucăţile ei de pânză fusese ruptă, iar acum se înălţa strâmb de la masă, dându-i aspectul unui beţiv care încearcă să se prefacă treaz.
Wireman mutase scaunul rămas la capătul pasarelei de
lemn şi-l ocupase la insistenţele mele. Eu şedeam chiar pe pasarela care, deşi nu avea spetează, avea să-mi facă mai uşoară (şi mai demnă, se înţelege de la sine) ridicarea.
Wireman se oferise să aducă o nouă carafă cu ceai cu gheaţă. Eu am refuzat, dar am acceptat să împărţim paharul din care ca prin minune nu se vărsase nimic.
– Acum suntem fraţi de apă, zise el după ce se goli paharul.
