întâmplă după ce fericita croazieră în familie se încheie, corect?

Pentru un moment, n-am spus nimic. Traduceam acea ultimă bucăţică de spaniolă, sau asta încercam să fac. Nu mai eşti ţăranul ei, asta să fie? Dacă da, suna trist a adevăr.

– Muchacho? Următoarea ta mişcare?

– Nu ştiu, am spus. Are e-mail, dar ce să-i scriu? „Dragă

Tom, nu mă lasă nicicum ideea că te gândeşti la sinucidere, te rog să-mi răspunzi cât de repede“? Pun pariu că oricum nu-şi verifică e-mailul cât e-n vacanţă. Are două foste soţii şi uneia încă-i plăteşte pensie alimentară, dar nu e apropiat de niciuna. A avut un copil, care a murit însă în primele luni de viaţă - spina bifida, cred - şi... ce? Ce?

Wireman se întorsese cu spatele şi şedea tolănit în scaun, uitându-se peste apă, unde pelicanii făceau plonjoane pentru a-şi sorbi şi ei ceaiul de la ora cinci. Limbajul său corporal sugera dezgust.

Se întoarse înapoi cu faţa.

– Nu te mai fâstâci. Ştii prea bine cine îl cunoaşte. Sau crezi că ştii.

– Pam? Te referi la Pam? Se uită doar la mine.

– Ai de gând să vorbeşti, Wireman, sau doar să şezi acolo?

– Trebuie să văd ce-mi face stăpâna. S-o fi trezit deja şi o să vrea gustările de la ora patru.

– Pam ar zice că-s nebun! La naiba, ea încă mai crede că-s nebun.

– Convinge-o.

Apoi se înmuie puţin.

– Uite, Edgar. Dacă ea a fost atât de aproape de el cât crezi tu, trebuie să fi văzut semnele prevestitoare. Iar tu nu poţi decât să încerci. Entiendes?

– Nu înţeleg ce înseamnă asta.

– Înseamnă s-o suni pe nevastă-ta.

– E fosta mea nevastă.

– Nu. Până când nu ţi-o ştergi din cap, divorţul e doar o ficţiune juridică. De aia te doare în cot ce crede ea despre

starea sănătăţii tale mentale. Dar dacă ţii şi la tipul ăsta, o vei suna şi-i vei spune că ai motive să crezi că omul plănuieşte să-şi facă de petrecanie.

Se opinti din scaun, apoi întinse mâna.

– Gata cu palavrele. Haide s-o cunoşti pe şefă. N-o să-ţi pară rău. Între şefe, ea-i una destul de simpatică.

Am acceptat mâna lui şi l-am lăsat să mă tragă din ceea ce presupuneam că este un scaun de plajă de rezervă.

Avea priză puternică. Ăsta e un alt lucru pe care nu-l voi uita niciodată despre Jerome Wireman; omul avea priză

puternică. Pasarela ce ducea spre poarta din zidul din spate era lată doar pentru o persoană, aşa că am mers pe urmele lui, înaintând sprinţar-şontâcăit. Când ajunse la poartă -

care era o versiune mai mică a celei din faţă şi arăta la fel de spaniolă ca graiul nonşalant al lui Wireman - se întoarse spre mine, surâzând puţin.

– Josie vine să deretice marţea şi joia, şi e dispusă să

ciulească urechea la domnişoara Eastlake cât timp doarme după-amiază - ceea ce înseamnă că aş putea veni să arunc o privire la tablourile tale mâine pe la două, dacă eşti de acord.

– De unde ştiai că vreau asta? Încă-mi adunam tupeul să

te întreb.

El ridică din umeri.

– E cam limpede că vrei să le vadă cineva înainte să le arăţi tipului de la galeria aia. În afară de fiica ta şi de puştiul care-ţi face comisioane, adică.

– Programarea e pentru vineri. Mă înspăimântă.

Wireman flutură mâna în aer şi zâmbi.

– Nu te îngrijora, zise. Făcu o pauză. Dac-o să cred că

lucrările tale-s de rahat, asta o să-ţi şi spun.

– E bine aşa.

El aprobă din cap.

– Voiam doar să fim lămuriţi.

Apoi deschise poarta şi mă conduse în curtea de la Heron's Roost, cunoscut şi ca Palacio de Asesinos.

II

Văzusem deja curtea în ziua când folosisem intrarea pentru a întoarce maşina, dar atunci nu aruncasem decât o privire. Eram concentrat mai mult pe cum să ajungem, eu şi fiica mea cenuşie la faţă şi toată numai ape, înapoi la Marele Roz. Observasem terenul de tenis şi dalele de un albastru-rece, însă îmi scăpase complet iazul cu crapi japonezi. Terenul de tenis era măturat şi pregătit de acţiune, suprafaţa lui fiind cu două nuanţe mai închisă la culoare decât dalele din curte. O răsucire a manetei de crom întindea fileul, gata de joc. Un coş plin de mingi stătea pe picioare de sârmă şi mă duse cu gândul pentru scurt timp la schiţa pe care Ilse o luase cu ea în Providence: Sfârşitul jocului.

– Într-una dintre zilele astea, muchacho, zise Wireman, indicând terenul pe lângă care treceam. Încetinise pasul, ca să-l pot prinde din urmă. Tu şi eu. O să te iau uşor - doar voleuri şi serve - dar tânjesc să lovesc cu racheta.

– Voleuri şi serve ceri în schimbul evaluării câtorva tablouri?

El zâmbi.

– Am eu preţul meu, dar nu ăsta e. Îţi spun mai târziu. Vino înăuntru.

III

Wireman mă conduse pe uşa din spate, printr-o bucătărie slab luminată cu insule mari şi albe pentru gătit şi un enorm aragaz Westinghouse, apoi în interiorul şoptitor al casei, care strălucea de lemn întunecat - stejar, nuc, tec, sequoia, chiparos. Era un Palacio, la propriu, în stil Florida vechi. Am

trecut printr-o cameră ticsită de cărţi, cu o armură

completă aşezată într-un colţ. Din bibliotecă se intra într-un birou pe pereţii căruia erau agăţate tablouri - nu apăsătoare portrete în ulei, ci luminoase chestii abstracte, chiar şi vreo două piese de op-art care-ţi furau ochii.