Nu, asta nu-i nici pe aproape de ce am simţit.
Stomacul mi se strânsese şi aş fi putut jura că viscerele mi-au căzut cu opt centimetri. Şi asta nu era cel mai rău.
Acea jumătate-furnicătură, jumătate-durere îmi năvăli în sus pe partea dreaptă a corpului şi-mi coborî pe braţul care nu mai exista. Mi-am spus că astfel de senzaţii - care echivalau cu transpiraţiile reci pe care le ai cu trei zile înaintea unei apariţii în public - sunt prosteşti. Făcusem odată un proiect de zece milioane de dolari împreună cu Consiliul Orăşenesc din St Paul, din care la vremea aceea făcea parte un om care devenise apoi guvernator de Minnesota. Fusesem alături de două fete la primele probe de dans, concursuri pentru majorete, cursuri de şoferie şi tot iadul adolescenţei. Ce era, în comparaţie cu asta, să
arăt câteva dintre tablourile mele unui tip de la o galerie de artă?
Cu toate acestea, am urcat scările spre Micul Roz cu călcâiele ca de plumb.
Soarele cobora, inundând micuţa încăpere cu o splendidă
şi improbabil lumină portocaliu-roşiatică, însă n-am simţit deloc imboldul de a încerca s-o surprind pe pânză - nu în seara asta. Lumina mă atrăgea, totuşi. Aşa cum te-ar atrage fotografia unei iubiri demult apuse, peste care dai din întâmplare când scotoceşti printr-o veche cutie cu suvenire. Iar mareea era în creştere. Până şi la etaj auzeam vocea scrâşnită a scoicilor. M-am aşezat şi am început să
caut prin amalgamul de pe masa mea cu de toate - o pană, o piatră netezită de apă, o brichetă de unică folosinţă
spălată până la un cenuşiu anonim. Acum nu la Emily Dickinson mă gândeam, ci la un vechi cântec folk: N-arată
bine soarele, mamă, cum străluceşte printre pomi. Nu erau pomi acolo afară, desigur, dar puteam pune unul la orizont dacă voiam. Puteam pune unul prin care să strălucească
apusul roşu. Salutare, Dali.
Nu mă temeam că mi se va spune că nu am talent. Mă
temeam că signor Nannuzzi îmi va spunea că am puţân talent. Că-l voi vedea cum ţine degetul mare şi arătătorul la distanţă de cam un centimetru unu faţă de celălalt şi că mă
sfătuieşte să-mi rezerv un loc la Festivalul de Artă Stradală
din Veneţia, că acolo în mod sigur îmi voi găsi succesul, mulţi turişti vor fi în mod categoric surprinşi de fermecătoarele mele imitaţii ale lui Dali.
Iar dacă asta făcea, dacă ţinea degetul mare şi arătătorul la distanţă de un centimetru unul faţă de celălalt şi dacă
spunea puţân, atunci eu ce făceam? Putea verdictul unui străin să-mi răpească nou-dobândita încredere de mine, să-mi fure această nouă şi stranie bucurie?
– Poate, am spus.
Da. Pentru că pictatul de tablouri nu se asemăna cu înălţatul de centre comerciale.
Cel mai uşor ar fi fost să anulez pur şi simplu programarea... numai că-i promisesem într-un fel lui Ilse, iar mie nu-mi stătea în fire să încalc promisiunile pe care le făceam copiilor mei.
Braţul drept încă mă furnica, mă furnica aproape destul de tare ca să mă doară, însă abia îi acordam atenţie. Aveam opt sau nouă pânze aliniate pe peretele din stânga mea. M-am întors spre ele, spunându-mi că voi încerca să decid care sunt cele mai bune, dar nici nu le-am privit.
Tom Riley stătea în capul scărilor. Era gol, cu excepţia unei perechi de pantaloni de pijama albastru-deschis, mai închişi la culoare între picioare şi în jos pe interiorul unui crac, unde se udase. Ochiul drept îi dispăruse. În locul lui se afla un găvan strepezit plin de cheaguri roşii şi negre.
Sânge uscat şiroia spre spate pe la tâmpla dreaptă, ca un machiaj de război, dispărând în părul cărunt de deasupra urechii. Celălalt ochi al său se uita pierdut peste golful Mexic. Un apus carnavalesc îi plutea pe chipul îngust, palid.
Am ţipat surprins şi îngrozit, m-am dat în spate şi am căzut în scaun. Am aterizat pe şoldul beteag şi am ţipat din nou, de data aceasta de durere. Am sărit în sus şi piciorul meu a lovit scaunul pe care şezusem, răsturnându-l. Când m-am uitat iarăşi spre scări, Tom dispăruse.
VI
Zece minute mai târziu eram la parter, formând numărul lui de telefon. Coborâsem scările din Micul Roz în poziţie şezând, lovindu-mă cu fundul de fiecare treaptă. Nu pentru că-mi rănisem şoldul căzând de pe scaun, ci pentru că
picioarele îmi tremurau aşa de tare, că n-aveam curaj să
stau pe ele. Mă temeam c-o să mă dau de-a rostogolul, chiar şi coborând cu spatele pentru a mă putea ţine de balustradă cu mâna stângă. La naiba, mă temeam c-o să
leşin.
Îmi tot aminteam ziua aceea de la lacul Phalen, când mă
întorsesem şi-l văzusem pe Tom cu sclipirea aceea nenaturală în ochi, Tom încercând să nu mă îmbrăţişeze,
dar smiorcăindu-se de-a dreptul. Şefule, nu mă pot obişnui să te văd în felul ăsta... Îmi pare foarte rău.
În frumoasa casă a lui Tom din Apple Valley, telefonul începu să sune. Tom, care fusese căsătorit şi divorţase de două ori, Tom, care mă sfătuise să nu mă mut din casa din Mendota Heights - E ca şi cum ai renunţa la avantajul terenului propriu într-un meci de finală, spusese. Tom, care se bucurase şi el puţin de terenul meu propriu, dacă
Prieteni cu folos era de crezut... iar eu credeam în el.
Credeam şi ceea ce văzusem la etaj.
Un târâit... două... trei.
– Haide, am murmurat. Ridică mama dracului odată!
Nu ştiam ce voi spune dacă ridica, şi nu-mi păsa. Tot ce voiam în clipa aceea era să-i aud vocea.
I-am auzit-o, dar într-o înregistrare.
– Sal', aţi sunat la Tom Riley. Eu şi fratele meu George am plecat cu mama în croaziera noastră anuală - anul ăsta suntem la Nassau. Ce spui, mamă?
