– Tablourile alea nu seamănă nici de departe cu Dali. Şi nu vreau să discut despre şcolile artistice cu tine, Edgar, sau

să mă cobor la a folosi cuvinte care se sfârşesc în ism. Tu nu aparţii niciunei şcoli artistice, pentru că tu nu ai cunoştinţă de niciuna.

– Am cunoştinţă de clădiri, am spus.

– Atunci de ce nu pictezi clădiri?

Am ridicat din umeri. I-aş fi putut spune că asta nici nu-mi trecuse prin cap, dar ar fi fost mai aproape de adevăr să

spun că nu-mi trecuse prin braţul lipsă.

– Mary avea dreptate. Eşti un pictor primitiv american.

Nu-i nimic rău în asta. Bunicuţa Moses a fost o primitivă

americană. Jackson Pollock, la fel.

Ideea, Edgar, e că tu eşti talentat.

Am deschis gura. Am închis-o. Pur şi simplu nu ştiam ce să

spun. Wireman mi-a venit în ajutor.

– Mulţumeşte-i omului, Edgar, zise el.

– Mulţumesc, am spus.

– Cu mare plăcere. Iar dacă te hotărăşti să expui, Edgar, te rog să vii la Scoto întâi. O să-ţi fac cea mai bună ofertă

dintre toate galeriile de pe Palm Avenue. Promit.

– Glumeşti? Sigur c-o să vin aici întâi.

– Şi sigur că eu o să verific contractul, zise Wireman cu un zâmbet fin.

Nannuzzi zâmbi la rândul lui.

– Aşa şi trebuie, şi încurajez asta. Nu că vei avea multe de verificat; contractul standard pentru artistul debutant are o pagină şi jumătate la Scoto.

– Domnule Nannuzzi, am spus, sincer nu ştiu cum să vă

mulţumesc.

– Deja ai făcut-o. M-am prins de inimă - ce a mai rămas din ea - şi am căzut la pământ. Înainte să pleci, mai e o chestiune.

Găsi un carneţel pe masă, scrise pe el, apoi rupse foaia şi mi-o înmâna cum înmânează un doctor o reţetă. Cuvântul scris pe ea cu majuscule înclinate chiar semăna cu un cuvânt de pe o reţetă medicală: LIQUIN.

– Ce e Liquin? am întrebat.

– Un stabilizator. Îţi sugerez să începi să-l aplici pe lucrările finite, cu un prosop de hârtie. Doar un strat subţire. Lasă-l să se usuce douăzeci şi patru de ore, apoi mai aplică un strat. În felul ăsta, apusurile tale vor rămâne luminoase şi proaspete secole la rând.

Mă privi cu atâta solemnitate, că am simţit că mi se ridică

puţin stomacul.

– Nu ştiu dacă sunt îndeajuns de bune încât să merite o viaţă atât de lungă, dar poate că sunt. Cine ştie? Poate că

sunt.

VIII

Am luat cina la Zoria's, restaurantul de care pomenise Mary Ire, şi l-am lăsat pe Wireman să-mi cumpere un bourbon înainte să vină mâncarea. Era prima băutură cu adevărat alcoolică pe care o beam de la accident încoace, şi m-a atins într-un fel comic. Totul păru să devină precis până când lumea fu îmbibată în lumină şi culoare.

Unghiurile lucrurilor - uşile, geamurile, chiar şi coatele îndoite ale chelnerilor în mişcare - păreau destul de precise încât să despice aerul şi să lase o atmosferă mai întunecată, mai groasă, să se reverse dindărătul lor ca un sirop. Peştele-spadă pe care îl comandasem era delicios, fasolea verde îmi pocnea între măsele, iar creme brulee-ul a fost aproape prea bogat pentru a-l putea termina (dar şi prea bogat pentru a-l lăsa neterminat). Discuţia a fost veselă; s-a râs mult. Totuşi, voiam să se termine odată cina aceea. Încă mă durea capul, deşi pulsaţia alunecase spre spatele craniului (ca o greutate într-un joc din acela de popice din baruri), iar traficul bară-la-bară pe care-l vedeam pe Main Street era tulburător. Fiecare claxon părea ţâfnos şi ameninţător. Voiam pe Duma. Voiam întunecimea golfului şi conversaţia molcomă a scoicilor de sub mine în timp ce zăceam în pat cu Reba pe cealaltă pernă.

Iar când veni chelnerul să ne întrebe dacă mai vrem cafea, Jack conducea conversaţia aproape de unul singur. În starea mea de hiperatenţie vedeam că nu eram singurul care avea nevoie de o schimbare de decor. Date fiind lumina scăzută din restaurant şi tenul de mahon al lui Wireman, era greu de spus cât de mult pălise, însă mie mi se părea că destul de mult. De asemenea, ochiul stâng îi lăcrima din nou.

– Adu-ne nota de plată, zise Wireman, apoi izbuti să

zâmbească. Scuze că scurtez petrecerea, dar vreau să mă

întorc la doamna mea. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, băieţi.

– Eu sunt de acord, spuse Jack. O masă gratis şi acasă la timp să văd Sports Center? Bună afacere.

Eu şi Wireman am aşteptat în faţa garajului cât timp Jack s-a dus după furgoneta închiriată. Acolo, lumina era mai puternică, însă ceea ce scotea la iveală nu mă făcea să mă

simt mai bine în privinţa noului meu prieten; în lumina care se revărsa din garaj, tenul lui părea aproape galben. L-am întrebat dacă se simte bine.

– Wireman se simte de zile mari, spuse el. Domnişoara Eastlake, pe de altă parte, a avut câteva nopţi nasoale, de nesomn. Şi-a strigat surorile, l-a strigat pe Pa, a strigat după orice, mai puţin după pipa şi bolul ei, şi după ei trei lăutari. E ceva adevăr în balivernele alea despre luna plină.

N-are nici-o logică, dar uite efectul. Diana comunică pe o lungime de undă la care doar o minte instabilă e acordată.

Acum, că e în ultimul pătrar, o să reînceapă să doarmă.

Ceea ce înseamnă că o să reîncep şi eu să dorm. Sper.

– Bun.

– Dacă aş fi în locul tău, Edgar, m-aş gândi la chestia asta cu galeria, şi m-aş gândi serios. De asemenea, continuă să

pictezi. N-ai stat locului o clipă, dar mă-ndoiesc că ai destule tablouri acum pentru o...

În spatele lui era un stâlp îmbrăcat în faianţă. Se împletici îndărăt şi se sprijini de el. De n-ar fi fost acolo, sunt

aproape sigur că ar fi căzut la pământ. Efectele bourbonului începeau să dispară, dar rămânea destul din hiperrealitatea aia ca să văd ce se întâmplă cu ochii lui când îşi pierdu echilibrul. Cel drept privi în jos, ca pentru a-şi verifica pantofii, în timp ce ochiul stâng, injectat şi înlăcrimat, se dădu peste cap până când irisul nu se mai văzu decât sub forma unui arc. Am avut timp să-mi spun că ceea ce vedeam era în mod sigur imposibil, că ochii n-o pot lua în două direcţii diferite în felul acela. Şi asta probabil era adevărat despre oamenii sănătoşi. Apoi Wireman începu să

alunece. L-am apucat.