Am aşteptat douăzeci de secunde, apoi treizeci.

Ajunsesem la concluzia că uitase să închidă şi întindeam mâna să apăs butonul STOP al robotului telefonic, când femeia vorbi din nou. Doar patru cuvinte, şi nu aveau mai multă logică decât chestia cu masa care se scurge, însă tot îmi făcură pielea de găină pe braţe şi-mi ridicară măciucă

părul de pe ceafă.

„Tata era înotător subacvatic“, spuse Elizabeth Eastlake.

Fiecare cuvânt era pronunţat răspicat. Apoi se auzi clicul clar al receptorului pus în furcă.

„Niciun alt mesaj“, rosti robotul telefonic. „Banda de mesaje este plină.“

Am rămas uitându-mă fix la aparat, m-am gândit să şterg caseta, apoi m-am hotărât s-o păstrez şi să-i spun lui Wireman s-o asculte. M-am dezbrăcat, m-am spălat pe dinţi şi m-am dus la culcare. Am zăcut în întuneric, simţind pulsaţia blândă din cap, în timp ce sub mine scoicile şopteau iar şi iar ultimul lucru spus de ea: Tata era înotător subacvatic.

8. PORTRET DE FAMILIE

I

Lucrurile s-au potolit o vreme. Uneori aşa se întâmplă.

Oala fierbe, apoi, înainte să dea în foc, o mână - Dumnezeu, soarta, poate doar întâmplarea - micşorează flacăra sub ea.

I-am spus asta odată lui Wireman şi el a replicat că viaţa e ca vinerea într-o telenovelă. Îţi dă iluzia că totul o să se lege, apoi aceleaşi rahaturi o iau de la capăt lunea.

Credeam c-o să vină cu mine la doctor şi c-o să aflăm ce probleme are. Credeam c-o să-mi spună de ce se împuşcase în cap şi cum poţi supravieţui unui astfel de lucru. Răspunsul părea să fie: „Cu crize şi mari probleme să

citeşti scrisul mic.“ Poate că-mi va spune şi motivul pentru care patroana lui e aşa de chitită să nu vină Ilse pe insulă.

Şi cireaşă de pe tort: voi hotărî ce urmează în viaţa lui Edgar Freemantle, Marele Primitiv American.

Niciunul dintre lucrurile acestea nu s-a întâmplat cu adevărat, cel puţin o vreme. Viaţa aduce într-adevăr schimbări şi rezultatele finale sunt uneori explozive, dar în telenovele şi în viaţa reală, marile deflagraţii deseori au fitil lung.

Wireman a fost într-adevăr de acord să vină la doctor cu mine şi „să i se examineze capul“, dar numai în martie.

Februarie era prea plin, spuse.

Rezidenţii de iarnă - ceea ce Wireman numea „mensualii“, de parcă ar fi fost perioade menstruale, nu chiriaşi -

începeau să se mute în proprietăţile Eastlake din primul weekend. Primele păsări migratoare care soseau erau cei pe care Wireman îi plăcea cel mai puţin. Aceştia erau familia Godfrey din Rhode Island, cunoscuţi lui Wireman (şi

de aici mie) drept Joe şi Rita Câine Rău. Veneau pentru zece săptămâni în fiecare iarnă şi rămâneau în casa cea mai apropiată de domeniul Eastlake. Indicatoarele care te puneau în gardă cu privire la rottweilerii şi pitbullul lor erau afară; eu şi Ilse le văzuserăm. Wireman spunea că Joe Câine Rău este fost membru al Beretelor Verzi şi o spunea pe un ton ce părea să indice că asta explică totul.

– Domnul Dirisko nu vrea nici să coboare din maşină când are un colet pentru ei, spuse Wireman.

Se referea la reprezentantul gras şi jovial al Poştei SUA din partea de sud a Casey şi a întregii Duma Key. Şedeam pe caprele de tăiat lemne din faţa casei Câine Rău cu o zi sau două înaintea programatei sosiri a familiei Godfrey. Aleea din scoici zdrobite scânteia într-un roz umed. Wireman pornise irigatoarele.

– Lasă ceea ce are la piciorul cutiei poştale, continuă el, claxonează şi o tuleşte spre El Palacio. Şi crezi că-l învinovăţesc? Non, non, Nannette.

– Wireman, despre doctor...

– Martie, muchacho, şi înainte de Ide. Promit.

– Nu faci decât să amâni momentul.

– Ba nu. Am un singur sezon aglomerat, şi acesta e acum.

Am fost luat puţin prin surprindere anul trecut, dar de data asta n-o să se mai întâmple. Nu poate să se întâmple şi acum, pentru că anul acesta domnişoara Eastlake va fi mult mai puţin capabilă să-şi vâre nasul. Cel puţin Câinii Răi sunt clienţi obişnuiţi, cantităţi cunoscute, şi la fel sunt Baumgartenii. Îmi place de Baumgarteni. Doi copii.

– Fete cumva? am întrebat, gândindu-mă la prejudecăţile lui Elizabeth în privinţa fiicelor la Duma.

– Nu, amândoi sunt soiul acela de băieţi care ar trebui să

aibă FĂCUT LA COMANDĂ, DAR NU NE BLAMAŢI PENTRU

ASTA stanţat pe frunte. Cei care vin să ocupe celelalte patru case sunt toţi noi. Pot doar să sper că nici-unul nu va fi genul petrecăreţilor de zi şi noapte, dar care sunt şansele?

– Nu prea bune, dar poţi să speri că-şi vor lăsa CD-urile cu Slipknot acasă.

– Cine-i Slipknot? Ce-i Slipknot?

– Wireman, n-ai vrea să ştii. Mai ales atunci când eşti ocupat de să-ţi sară ochii din cap.

– Nu-i aşa. Wireman îţi explică doar cum e luna februarie pe Duma Key, muchacho. O să mă ocup de toate lucrurile, de la a răspunde la întrebări de urgenţă de genul ce e de făcut dacă unul dintre băieţii Baumgarten e înţepat de o meduză, sau de unde poate Rita Câine Rău să cumpere un ventilator pentru bunica ei, pe care probabil c-o vor dosi iar în dormitorul din spate pentru o săptămână sau două. Crezi că domnişoara Eastlake e bătrână? Am văzut mumii mexicane târâte pe străzile din Guadalajara de Ziua Morţilor, care arată mai bine decât Bunicuţa Câine Rău. Are două direcţii principale de discuţie. Prima e direcţia interogativă - „Mi-ai adus o prăjiturică?“ - şi a doua cea declarativă -“Adu-mi un prosop, Rita, cred că ultima băşină

a avut un boţ în ea.“

Am izbucnit în râs.

Wireman râcâi cu tenisul în scoici, desenând un zâmbet cu piciorul. În spatele nostru, umbrele se întindeau pe Duma Key Road, pavat şi neted şi neîntrerupt. Aici, cel puţin. Mai spre sud era altă poveste.

– Răspunsul la problema cu ventilatorul, în caz că te interesează, este Dan's Fan City. Nu-i aşa că-i un nume teribil? Şi-ţi mai spun ceva: chiar îmi place să rezolv problemele astea. Să dezamorsez mici crize. Dau oamenilor mult mai multă fericire aici, pe Duma Key, decât am făcut-o vreodată în sala de judecată.

Dar nu ţi-ai pierdut flerul în a îndepărta oamenii delucrurile despre care nu vrei să discuţi, mi-am spus.

– Wireman, n-ar dura decât jumătate de oră ca un doctor să ţi se uite în ochi şi să-ţi ciocănească ţeasta...

– Greşeşti, muchacho, zise el răbdător. La momentul ăsta al anului e nevoie de minimum două ore ca un doctoraş de

duzină să te consulte pentru o amărâtă de durere de gât.

Dacă mai pui la socoteală şi mai bine de o oră cât durează

drumul - mai mult acum, pentru că e Sezonul Păsărilor Călătoare şi niciuna dintre ele nu ştie încotro se îndreaptă -

ajungi la trei ore preţioase, la care eu nu pot renunţa. Nu când am programări să mă întâlnesc cu cel cu aerul condiţionat la 17... cu cititorul de contoare la 27... cu tipul de la cablu chiar aici, dacă binevoieşte să vină.

Arătă spre casa următoare, care se întâmpla să fie cea cu numărul 39.

– Nişte tineri din Toledo or s-o ocupe până pe 15 martie, şi plătesc şapte sute de dolari în plus pentru ceva numit Wi-Fi, ce n-am habar ce-o fi.