– Suni din senin şi te aştepţi să-ţi vorbesc despre starea sănătăţii mintale a lui Tom Riley? Credeam că te însănătoşeşti, dar se pare că mă minţeam sing...
– Ar trebui să ştii ceva, dacă tot te-ai futut cu el.
Degetele mi se înfipseră în părul portocaliu sintetic al Rebei şi am strâns-o de el, dorind parcă să-l smulg din rădăcini.
– Sau mă înşel?
– Asta-i o nebunie! aproape că ţipă ea. Ai nevoie de ajutor, Edgar! Fie îl suni pe doctorul Kamen, fie cauţi ajutor acolo, şi asta repede!
Furia - şi certitudinea care o însoţea, că voi începe să pierd cuvinte - dispăru pe dată. Mi-am relaxat mâna din părul Rebei.
– Calmează-te, Pam. Nu-i vorba de tine aici. Sau de mine.
E vorba de Tom. Ai văzut semne de depresie? Trebuie să fi văzut.
Niciun răspuns. Dar nici vreun clic care să mă anunţe că a închis. Şi îi auzeam respiraţia. În cele din urmă, spuse:
– Bine. Bine, corect. Ştiu de unde ţi-a venit ideea asta.
Micuţa Miss Regină a Dramei, corect? Presupun că Ilse ţi-a mai spus şi de Max Stanton, în Palm Desert. O, Edgar, ştii cum e ea!
La aceasta, furia ameninţă să se întoarcă. Am întins mâna şi am apucat-o pe Reba de mijlocul ei moale. Reuşesc eu, am gândit. Şi nu-i vorba de Ilse. Şi Pam? Pam e doar speriată, pentru că n-a prevăzut mişcarea asta. E speriată
şi furioasă, dar o să reuşesc. Trebuie să reuşesc.
Nu conta faptul că pentru câteva momente mi-a venit s-o ucid. Sau că, dacă ar fi fost acolo, în camera Florida, cu mine, poate că aş fi încercat s-o ucid.
– Nu Ilse mi-a spus.
– Gata cu nebuniile, acuma închid...
– Singurul lucru pe care nu-l ştiu e care dintre ei te-a convins să te tatuezi pe sân. Trandafiraşul ăla.
Ţipă. Doar un ţipăt moale, dar a fost de-ajuns. Urmă un alt moment de tăcere. Pulsa ca postavul negru. Apoi ea izbucni:
– Târfa aia! L-a văzut şi ţi-a spus! Numai aşa poţi şti! Ei, bine, nu înseamnă nimic! Nu dovedeşte nimic!
– Nu suntem la tribunal, Pam, i-am zis.
Ea nu-mi răspunse, dar îi auzeam respiraţia.
– Ilse a bănuit într-adevăr ceva în privinţa lui Max ăsta, însă de Tom n-are habar. Dacă-i spui, o să-i frângi inima. Iar asta o să-mi frângă mie inima.
Plângea.
– Fac ceva pe inima ta. Şi pe tine. Mi-aş dori să fii mort, ştii asta? Nemernic mincinos, indiscret, mi-aş dori să fii mort.
Cel puţin eu nu mai simţeam asta faţă de ea. Slavă
Domnului! Dâra de pe apă se întunecase la o nuanţă de cupru şlefuit. Acum urma să se strecoare portocaliul.
– Ce ştii despre dispoziţia psihică a lui Tom?
– Nimic. Şi dacă vrei să ştii, n-am nici-o aventură cu el.
Dacă totuşi am avut una, a durat trei săptămâni mari şi late. S-a terminat. I-am spus asta clar când m-am întors din Palm Desert. Motive sunt destule, dar în principal el e prea... Brusc, făcu un salt înapoi. Ea trebuie să-ţi fi spus.
Melinda n-ar fi spus, chiar dacă ştia. Ea ştie prin ce am trecut cu tine.
Era surprinzător, sincer, ce puţin mă interesa s-o iau pe pista asta cu ea. Pe mine mă interesa altceva.
– E prea ce?
– Cine e prea ce? strigă ea. Isuse, urăsc asta!
Interogatoriul ăsta! De parcă mie-mi plăcea!
– Tom. Ai spus „în principal el e prea“, apoi te-ai oprit.
– Prea cu toane. E instabil emoţional. Într-o zi e vesel, în cealaltă e trist, într-alta e amândouă, mai ales dacă nu-şi ia...
Se opri brusc.
– Dacă nu-şi ia pastilele, am încheiat în locul ei.
– Mda, ei, nu-s eu psihiatrul lui, zise ea, iar iritarea care i se auzea în voce nu suna dogit ca o tinichea; eram aproape convins că suna ca dangătul de oţel albastru. Isuse! Femeia cu care mă căsătorisem putea fi dură atunci când o cerea situaţia, însă credeam că acel neiertător oţel albastru era ceva nou: partea ei din accidentul meu. Îl consideram şchiopătatul ei.
– M-am săturat de rahaturi de astea când eram cu tine, Edgar. Mi-ar plăcea să întâlnesc măcar o dată un bărbat care să fie bărbat, şi nu un oracol care se îndoapă cu pastile.
