îngrijorez. Am adăugat că cred că plănuieşte să se sinucidă.

Se opri pentru un moment, apoi continuă.

– Înainte să vină, n-am avut de gând s-o spun aşa, direct.

Dar e ciudat - din minutul în care a călcat pragul, am fost aproape convinsă, iar când m-a sărutat am ştiut-o fără

umbră de îndoială. Avea buzele reci. Şi uscate. Parcă aş fi sărutat un cadavru.

– Cred şi eu, am spus şi am încercat să mă scarpin la braţul drept.

– Faţa i s-a întins, şi spun asta la propriu. Toate liniile s-au netezit şi gura aproape i-a dispărut. M-a întrebat cine mi-a băgat ideea asta în cap. Şi apoi, înainte să apuc să-i răspund, a spus că-i o porcărie. Ăsta-i cuvântul lui, şi nu-i deloc un cuvânt specific lui Tom Riley.

Avea dreptate în privinţa asta. Tom pe care-l ştiam din zilele de demult n-ar fi spus „porcărie“ nici picat cu ceară.

– N-am vrut să-i dau nume - în mod sigur nu al tău, pentru că m-ar fi crezut nebună, şi nici al lui Illy, pentru că nu ştiam ce i-ar putea spune Tom dacă...

– Ţi-am zis, Illy n-a avut nici-o legătură cu...

– Taci. Aproape am terminat. Am spus doar că oamenii ăştia care vorbeau despre cât de ciudat se comportă el nici nu ştiau de pastilele pe care le ia de la al doilea divorţ

încoace, şi că a renunţat să le ia în mai anul trecut. El le zice pastile-de-prostie. Am spus că dacă crede că poate ascunde că nu-i e bine, se înşală. Apoi am adăugat că

dacă-şi face ceva, o să le spun mamei şi fratelui lui că a fost sinucidere, şi asta le va rupe inima. Asta a fost ideea ta, Edgar, şi a funcţionat. Sper că eşti mândru. În clipa aceea mi-a spart vaza şi m-a făcut căţea băgăcioasă, înţelegi? Era

alb ca varul. Pun pariu... Înghiţi. Am auzit pocnetul lichid din gâtul ei, în pofida distanţei dintre noi. Pun pariu că avea plănuit totul, în detaliu, cum să se sinucidă.

– Nu mă-ndoiesc de asta. Ce crezi c-o să facă acum?

– Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

– Poate că ar trebui să-l sun.

– Poate că ar trebui să nu. Poate că aflarea faptului că am discutat îi va da brânciul final. Fără nici-o urmă de răutate adăugă: Atunci tu o să-ncepi să nu mai ai somn.

Era o posibilitate la care nu mă gândisem, dar atinsese o coardă sensibilă. Tom şi Wireman se asemănau într-o privinţă: amândoi aveau nevoie de ajutor şi eu nu-i puteam forţa să-l primească. Un vechi bon mot îmi veni în gând, poate legat de situaţia actuală, poate nu: poţi îndrepta paşii unei curve spre cultură, dar n-o poţi face să gândească.

Poate că Wireman mă va lămuri cine o spusese. Şi când.

– Deci, de unde ştiai că vrea să se sinucidă? întrebă ea.

Vreau să ştiu şi, Dumnezeu mi-e martor, o să-mi spui înainte să închid. Mi-am jucat rolul, iar acum tu o să-mi spui.

Iat-o pe tapet, întrebarea pe care n-o pusese înainte; fusese prea concentrată pe modul în care aflasem de ea şi Tom. Ei, bine, Wireman nu era singurul pasionat de zicători; şi tata ştiuse câteva. Una era: Când o minciună nu e de-ajuns, adevărul va trebui să-i ia locul.

– De când cu accidentul, am început să pictez, am spus.

Ştii asta.

– Şi?

I-am spus de schiţa pe care o făcusem şi în care apăreau ea, Max din Palm Desert şi Tom Riley. De unele căutări internautice pe care le întreprinsesem în lumea fenomenologică a membrelor-fantomă. Şi că-l văzusem pe Tom Riley stând în capul scărilor ce urcau spre ceea ce presupuneam că acum este studioul meu, gol-puşcă, fără

un ochi şi cu găvanul plin de sânge închegat.

Când am încheiat, a urmat o tăcere lungă. N-am întrerupt-o. Într-un târziu, ea spuse pe o nouă şi precaută

voce:

– Chiar crezi asta, Edgar - orice din asta?

– Wireman, tipul de mai jos de pe plajă... M-am oprit, înfuriat împotriva voinţei mele. Şi nu pentru că-mi lipseau cuvintele. Sau nu tocmai. Chiar aveam de gând să-i spun că

tipul de mai jos de pe plajă era, uneori, telepat, aşa că el mă credea?

– Ce-i cu tipul de mai jos de pe plajă, Edgar?

Vocea ei era calmă şi blândă. Am recunoscut-o din prima lună, sau cam aşa, de după accidentul meu. Era vocea ei de

„Edgar o ia pe arătură“.

– Nimic, am spus. Nu are importanţă.

– Trebuie să-l suni pe doctorul Kamen şi să-i vorbeşti de ideea asta nouă a ta, spuse ea. Ideea asta, cum că eşti medium. Nu-i scrie un e-mail, ci sună-l. Te rog!

– Bine, Pam.

Mă simţeam foarte obosit. Ca să nu mai spun frustrat şi scos din pepeni.

– Bine ce?

– Bine, te aud. Te recepţionez clar. Înţeleg perfect ce spui.

Nici să nu te gândeşti la asta. N-am vrut decât să salvez viaţa lui Tom Riley.

La asta, ea nu avu niciun răspuns. Şi nici-o explicaţie raţională la ceea ce ştiusem despre Tom. Prin urmare, aşa am lăsat-o. Închizând telefonul, gândul pe care l-am avut a fost: Nici-o faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Poate că acesta a fost şi gândul ei.

VI

Mă simţeam furios şi pierdut. Vremea umedă şi posomorâtă nu era de ajutor. Am încercat să pictez şi n-am putut. Am coborât la parter, am luat un maculator şi m-am

trezit că fac doar mâzgăleli din acelea de care făceam în cealaltă viaţă în timp ce vorbeam la telefon: muţunachi cu urechi lungi. Tocmai voiam să arunc maculatorul în lături, când sună telefonul. Era Wireman.

– Vii după-masa asta? întrebă el.

– Sigur, am răspuns.