– Nu pot face asta! Nu pot!
Părea deznădăjduită.
M-am gândit la asta şi am hotărât să las viaţa lui Tom Riley complet în mâinile ei - să i-o pasez pur şi simplu pe firul telefonic. Genul acesta de abandon nu se aflase în repertoriul vechiului Edgar Freemantle, dar sigur că Edgar Freemantle nu s-ar fi gândit niciodată să-şi petreacă timpul pictând apusuri. Sau jucându-se cu păpuşile.
– Tu decizi, Panda. S-ar putea să fie oricum inutil dacă nu mai ţine la tine, dar...
– O, dar ţine.
Părea mai deznădăjduită decât oricând.
– Atunci spune-i că trebuie să reînceapă să-şi trăiască
viaţa, fie că-i place, fie că nu.
– Bunul de Edgar, încă pune ordine în lucruri, zise ea şters.
Chiar şi din regatul lui insular. Bunul de Edgar. Edgar monstrul.
– Asta doare, am spus.
– Splendid, zise ea şi închise.
Am mai rămas o vreme pe canapea, urmărind cum apusul se luminează şi aerul din camera Florida se răceşte.
Oamenii care cred că nu există iarnă în Florida se înşală
amarnic. Doi centimetri şi jumătate de zăpadă au căzut în Sarasota în 1977. Presupun că de răcit se răceşte peste tot.
Pun pariu că ninge chiar şi-n iad, deşi mă îndoiesc că se depune.
II
Wireman sună a doua zi imediat după prânz şi întrebă
dacă mai e invitat să-mi vadă tablourile. Am simţit o urmă
de îndoială, amintindu-mi promisiunea lui (sau ameninţarea) de a-şi spune fără ocolişuri opinia, dar i-am spus să vină numaidecât.
Le-am înşiruit la vedere pe cele care mi se păreau a fi cele mai bune şaisprezece... deşi în lumina clară şi rece a acelei după-amiezi de ianuarie toate mi se păreau cam aiurea.
Schiţa pe care i-o făcusem lui Carson Jones era încă pe raftul dulapului din dormitor. Am luat-o de acolo, am prins-o pe o bucată de plastic şi am proptit-o la capătul şirului.
Culorile în creion păreau neglijente şi simple în comparaţie cu cele în ulei, şi sigur că schiţa era mai mică decât restul tablourilor, însă eram de părere că avea ceva ce le lipsea celorlalte.
M-am gândit să scot desenul pelerinei roşii, apoi am renunţat. Nu ştiu de ce. Poate doar pentru că îmi dădea fiori. Am scos în schimb Prima - schiţa în creion a petrolierului.
Wireman veni într-o maşinuţă de golf albastru aprins cu dungi galben-sport. Nu trebui să sune la clopoţel. Eram la uşă să-l întâmpin.
– Eşti cam tras la faţă, muchacho, zise el, intrând.
Relaxează-te. Nu-s doctor şi ăsta nu-i cabinet medical.
– Nu mă pot abţine. Dacă asta ar fi o clădire şi tu ai fi inspectorul în construcţii, nu m-aş simţi aşa, dar...
– Dar aia era cealaltă viaţă a ta, spuse Wireman. Asta-i cea nouă, în care n-ai apucat încă să-ţi rozi papucii.
– Cam asta era ideea.
– Ba bine că nu. Că tot veni vorba de existenţa ta anterioară, ţi-ai sunat soţia în legătură cu trebuşoara aia pe care ai discutat-o cu mine?
– Am sunat-o. Vrei povestea foc-cu-foc?
– Nu. Vreau să ştiu doar dacă te mulţumeşte felul în care a decurs discuţia.
– N-am mai purtat o discuţie aşezată cu Pam de când m-am trezit în spital. Dar sunt aproape sigur c-o să
vorbească cu Tom.
– Atunci presupun că asta ajunge, porcuşor. Babe, 1995.
Intrase acum şi se uita curios în jur.
– Îmi place cum ai aranjat aici.
Am izbucnit în râs. Nici măcar nu dădusem jos anunţul cu
„fumatul interzis“ de pe televizor.
