Îşi trase nasul în urechea mea, şi am aşteptat sunetul de trompetă care urma. Veni. Plângea la fel ca întotdeauna; unele lucruri se pare că nu se schimbă.
– Du-te dracului, Edgar, pentru că mi-ai distrus ceea ce chiar era o zi bunicică.
– Nu-mi pasă cu cine te culci, am spus. Suntem divorţaţi.
Vreau doar să salvez viaţa lui Tom Riley.
De data aceasta ea strigă atât de tare, că trebui să ţin receptorul departe de ureche.
– Nu sunt eu RĂSPUNZĂTOARE pentru viaţa lui! AM
ÎNCHEIAT-O!
Ţi-a scăpat asta? Apoi, pe un ton puţin mai scăzut (dar nu cu mult): Nici măcar nu-i în St Paul. E într-o croazieră cu mama şi fătălăul de frate-său.
Brusc, am înţeles, sau am crezut că înţeleg. Era ca şi când aş fi zburat pe deasupra chestiunii, având asupra ei o imagine de ansamblu. Poate pentru că şi eu mă gândisem la sinucidere, punându-mi în vedere tot timpul că e absolut obligatoriu să semene cu un accident. Nu pentru ca banii de asigurare să fie plătiţi, ci pentru ca fiicele mele să nu fie nevoite să trăiască toată viaţa, în văzul lumii, cu stigmatul că...
Şi acela era răspunsul, nu-i aşa?
– Spune-i că ştii. Când se întoarce, spune-i că ştii că
plănuieşte să-şi ia viaţa.
– De ce m-ar crede?
– Pentru că plănuieşte s-o facă. Pentru că tu îl cunoşti.
Pentru că e bolnav la cap şi probabil crede că se fâţâie în lume cu un afiş lipit pe spate pe care scrie PLĂNUIESC SĂ
MA SINUCID. Spune-i că ştii că a renunţat la antidepresive.
Doar ştii asta, nu-i aşa? Sută la sută.
– Da. Dar n-a ajutat niciodată să-i spun să le ia.
– I-ai spus vreodată c-o să-ţi dai drumul la gură despre el dacă nu începe să-şi ia medicamentele? C-o să-ţi dai drumul la gură în faţa tuturor?
– Nu, şi n-am de gând s-o fac acum! Părea îngrozită. Crezi că vreau ca toată lumea din St Paul să ştie că m-am culcat cu Tom Riley? Că am avut o chestie cu el?
– Dar ca toată lumea din St Paul să ştie că-ţi pasă ce se întâmplă cu el? Şi asta ar fi la fel de-al naibii de îngrozitor?
Ea tăcea.
– Nu vreau decât să-l pui la colţ când se întoarce...
– Numai asta vrei! Corect! Toată viaţa ta s-a redus la ce vrei tu! Să-ţi spun ceva, Eddie, dacă asta-i aşa o treabă
importantă pentru tine, ce-ar fi să-l pui tu la colţ?
Vocea-i era din nou strident-dură, însă de data aceasta dincolo de ea se simţea şi teamă. Am spus:
– Dacă l-ai aborda tu, probabil că încă mai ai putere asupra lui. Inclusiv - poate - puterea de a-l face să-şi
salveze viaţa. Ştiu că e de speriat, dar aşa este şi n-ai ce face.
– Ba nu-i aşa. Acuma închid.
– Dacă se sinucide, mă îndoiesc c-o să-ţi petreci restul vieţii cu conştiinţa încărcată... dar cred că vei avea un an mizerabil. Sau doi.
– Ba nu. O să dorm ca un nou-născut.
– Scuze, Panda, nu te cred.
Era un străvechi nume de alint, unul pe care nu-l folosisem de ani întregi, şi nu ştiu de unde a venit, dar a frânt-o.
Reîncepu să plângă. De data aceasta nu era pic de furie în glasul ei.
– De ce trebuie să fii aşa un nemernic? De ce nu mă laşi în pace?
Nu mai voiam să am de-a face cu asta. Ce voiam erau două antinevralgice. Şi poate să mă întind pe pat şi să
plâng şi eu bine de tot, nu eram sigur.
– Spune-i că ştii. Spune-i să se vadă cu psihiatrul lui şi să
reînceapă să-şi ia antidepresivele. Şi iată cel mai important lucru - spune-i că dacă se sinucide, o să le zici tuturor, începând cu mama şi fratele lui. Că oricât de bine aranjează
totul, toată lumea va şti că a fost de fapt o sinucidere.
