Edgar

Voiam să închid computerul după asta şi să-mi pregătesc un sendviş, dar semnalul acustic de mesaj primit s-a auzit înainte s-o pot face.

KamenDoc către EFree19

5:09 PM

10 februarie

Zi-mi ziua şi voi fi acolo.

Când am închis computerul, zâmbeam. Şi mi se umeziseră

puţin ochii.

V

Peste o zi, m-am dus la Nokomis cu Wireman pentru a lua un sifon nou de chiuvetă pentru tipii de la 17 (maşină sport; muzică country de duzină) şi nişte gard de plastic pentru Câinii Răi. Wireman nu avea nevoie de ajutorul meu şi-n mod categoric nu avea nevoie să-i şontâcăiesc pe urme în Nokomis TruValue, dar era o zi nesuferit de ploioasă şi voiam să scap de pe insulă. Am luat prânzul la Ophelia's şi am discutat în contradictoriu despre rock-and-roll, lucru care a făcut plăcută escapada noastră. Când m-am întors, ledul de mesaje al robotului telefonic pâlpâia. Era Pam.

„Sună-mă“, spusese şi închisese.

Am sunat-o, dar mai întâi - asta-mi pare o confesiune, şi încă una laşă, pe deasupra - am intrat online, am navigat până la ediţia curentă a Star Tribune din Minneapolis şi am

dat clic pe DECESE. Am scanat numele la repezeală şi m-am asigurat că Thomas Riley nu se număra printre ele, ştiind că asta nu dovedea nimic; poate că-şi făcuse felul prea târziu pentru a prinde închiderea ediţiei.

Uneori, ea dădea telefonul pe silenţios şi moţăia după-amiaza, caz în care mi-ar fi răspuns robotul telefonic şi aş mai fi putut trage puţin de timp. Nu însă şi-n după-amiaza aceasta. Îmi răspunse Pam în persoană, cu glas moale, dar nu şi cald:

– Alo.

– Sunt eu, Pam. Te sun, aşa cum m-ai rugat.

– Presupun că erai afară să te bronzezi, spuse ea. Aici ninge. Ninge şi e un frig de ţi se fac sloi vorbele-n gură.

M-am relaxat puţin. Tom nu murise. Dacă Tom ar fi murit, Pam n-ar fi avut chef de comparaţii năstruşnice.

– De fapt, e frig şi plouă şi aici, am spus.

– Bun. Sper să faci bronşită. Tom Riley a ieşit valvârtej de aici în dimineaţa asta, făcându-mă căţea băgăcioasă şi aruncând o vază pe jos. Presupun c-ar trebui să fiu bucuroasă că n-a aruncat-o în mine.

Începu să plângă. Îşi suflă nasul, apoi mă surprinse cu un râset. Era amarnic, dar şi surprinzător de vesel.

– Când crezi c-o să ia sfârşit ciudata ta putere de a mă

face să plâng?

– Spune-mi ce s-a întâmplat, Panda.

– Şi gata cu asta. Dacă-mi mai spui aşa o dată, închid.

Atunci poţi să-l suni pe Tom şi să-l întrebi pe el ce s-a întâmplat. Oricum, probabil că asta ar trebui să te pun să

faci. Ca să te înveţi minte.

Am dus mâna la cap şi am început să mă masez la tâmple: degetul mare la scobitura din partea stângă, arătătorul şi cel mijlociu la scobitura din dreapta. E uimitor că o singură

mână poate cuprinde atâtea vise şi atâta durere. Fără a mai pomeni de capacitatea de a da naştere atâtor nerozii, banale şi sofisticate deopotrivă.

– Spune-mi, Pam. Te rog. Te ascult fără să mă-nfurii.

– Începe să-ţi treacă, aşa-i? Lasă-mă o secundă.

Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos, probabil pe tejgheaua din bucătărie. Pentru un moment, am auzit zgomotul îndepărtat al televizorului, după care a încetat.

Când reveni la aparat, spuse:

– Aşa, acum îmi aud gândurile.

Îşi mai trase o dată vârtos nasul. Când reîncepu să

vorbească, era stăpână pe sine şi nu se simţea nici urmă de lacrimi în vocea ei.

– Am rugat-o pe Myra să mă sune când se întorc acasă -

Myra Devorkian, care locuieşte peste drum de ei. I-am spus că mă îngrijorează sănătatea lui mentală. Nu aveam motiv să fac un secret din asta, aşa-i?

– Nu.

– Şi, bum! Myra a spus că şi pe ea o îngrijorează asta - pe ea şi pe Ben. A spus că Tom bea prea mult, pentru început, şi că uneori se duce la birou nebărbierit. Deşi zicea că arăta destul de spilcuit când a plecat în excursie. Uimitor câte văd vecinii, chiar şi atunci când nu sunt prieteni apropiaţi.

Ben şi Myra nu ştiu despre... noi, desigur, dar ştiu foarte bine că Tom a fost deprimat. Asta crezi tu, că nu ştiu, n-am spus.

– În orice caz, scurtând povestea, l-am invitat la mine.

Avea o privire când a intrat... privirea aia... de parcă se gândea că am poate de gând să... ştii tu...

– Iei lucrurile de unde le-ai lăsat, am spus.

– Povestesc eu sau tu?

– Scuze.

– Ei, ai dreptate. Sigur că ai dreptate. Am vrut să-l chem în bucătărie la cafea, dar mai departe de hol n-am ajuns. Voia să mă sărute. O spuse cu un soi de mândrie sfidătoare. L-am lăsat s-o facă... o dată... dar când a fost evident că voia mai mult, l-am împins în spate şi am spus că am ceva să-i zic. El a replicat că ştie că e de rău după felul în care arătam, dar că nimic nu-l poate răni mai tare ca atunci când i-am spus că nu ne mai putem vedea. Aşa-s bărbaţii - şi se

zice că noi suntem cele care ştim să aruncăm vina în spinarea altora. Am spus că doar pentru că nu ne mai putem întâlni ca un cuplu nu înseamnă că nu mai ţin la el.

Apoi am spus că mai mulţi oameni mi-au zis că se comportă

ciudat - că nu e în apele lui - şi că am pus asta lângă faptul că nu-şi mai ia antidepresivele şi am început să mă