În cele din urmă, se ridică în picioare. Îi pocniră genunchii.
Când se întoarse cu faţa la mină, ochii lui păreau foarte
mari, iar cel stâng era inflamat. Apă - nu o lacrimă - i se scurgea de la colţul interior. Scoase o batistă din buzunarul de la spate al jeanşilor şi o şterse, gestul automat al unui om care face asta de zeci de ori pe zi.
– Dumnezeule mare, zise el şi se duse la geam, îndesând batista înapoi în buzunar.
– Dumnezeule mare, ce? am întrebat. Dumnezeule mare, ce? Se opri cu privirea aţintită afară.
– N-ai habar cât de bune sunt, aşa-i? Adică, chiar nu ştii.
– Sunt bune? am întrebat. Nu mă simţisem niciodată atât de nesigur pe mine. Vorbeşti serios?
– Le-ai aşezat în ordine cronologică? întrebă el, uitându-se în continuare spre golf. Wireman cel glumeţ, poznaş, mucalit, plecase la plimbare. Bănuiam că cel pe care-l ascultam acum avea mult mai multe în comun cu cel pe care-l ascultau odinioară juraţii... presupunând, desigur, că
genul acela de avocat fusese. Le-ai aşezat, aşa-i? În afară
de ultimele două, vreau să zic. Alea-s evident mult mai vechi.
Nu înţelegeam cum orice lucrare de-a mea se putea califica la categoria „mult mai veche“, când nu desenam decât de vreo două luni, dar când mi-am aruncat ochii peste ele, am văzut că avea dreptate. Nu intenţionasem să
le dispun în ordine cronologică - nu conştient - însă tocmai asta făcusem.
– Da, am spus. De la cea mai veche la cea mai recentă.
Arătă cu degetul spre ultimele patru lucrări - cele pe care ajunsesem să le consider drept compoziţii pe tema apusului. Într-una adăugasem o cochilie de nautilus, în alta un compact-disc pe care scria Memorex (şi soarele strălucea roşiatic prin gaura din mijloc), în a treia un pescăruş mort pe care-l găsisem pe plajă, numai că mărit la dimensiunea unui pterodactil. Ultima era aşternutul de scoici de sub Marele Roz, executată după o fotografie digi-tală. În aceasta simţisem cine ştie de ce impulsul de a adăuga trandafiri. Creşteau acum în jurul Marelui Roz, însă
noul meu amic, Google, îmi pusese la dispoziţie o sumedenie de astfel de poze.
– Grupul ăsta din urmă de tablouri, zise el. Le-a văzut cineva? Fiica ta?
– Nu. Astea patru au fost făcute după plecarea ei.
– Tipul care lucrează pentru tine?
– Nu.
– Şi sigur nu i-ai arătat fiicei tale schiţa pe care ai făcut-o cu iubi...
– Doamne, nu! Glumeşti?
– Nu, sigur că nu i-ai arătat-o. Aia are puterea ei, aşa grăbită cum evident este. Cât despre celelalte... Râse.
Mi-am dat brusc seama că era surescitat, şi-n clipa aceea am început şi eu să mă simt surescitat. Dar şi precaut. Ţine minte că a fost avocat, mi-am spus. Nu-i critic de artă.
Celelalte năzdrăvănii...
Scoase din nou râsul acela piţigăiat. Se plimbă în cerc în jurul camerei, păşind pe banda de alergare şi coborând de pe ea cu o uşurinţă inconştientă, pe care o invidiam din tot sufletul. Îşi puse mâinile în părul cărunt şi-l trase în sus, ca pentru a-şi întinde creierii.
În cele din urmă, veni înapoi. Se opri în faţa mea. Aproape că-mi ţinu piept.
– Uite. Lumea te-a zdruncinat mult în ultimul an sau pe acolo, şi ştiu că asta scoate mult aer din bătrânul airbag al imaginii de sine. Dar nu-mi spune că nu simţi măcar cât sunt de bune lucrările astea.
Mi-am amintit cum ne-am revenit pe urma accesului de râs dezlănţuit în timp ce soarele strălucea prin umbrela ruptă, aruncând mici cicatrice de lumină pe masă. Wireman spusese: Ştiu prin ce treci, iar eu replicasem: Am serioase îndoieli în privinţa asta. Acum nu mă mai îndoiam. Ştia.
Această amintire a zilei de ieri fu urmată de o dorinţă seacă
- nu o foame, ci o mâncărime - de a-i face portretul lui Wireman. O combinaţie de portret şi natură moartă, Avocat cu fructe şi pistol.
Mă mângâie pe obraz cu o mână cu degete boante.
– Pământul către Edgar. Răspunde, Edgar.
– A, recepţionat, Houston, m-am auzit spunând. Aici Edgar.
– Deci ce spui, muchacho? Minciună zic sau mort sunt pe dric? Ai simţit sau nu că sunt bune în timp ce le făceai?
– Mda, am recunoscut. Aveam senzaţia că mut munţii din loc.
El încuviinţă din cap.
– Aceasta-i cea mai simplă manifestare a artei - arta de calitate îi dă întotdeauna un sentiment bun artistului. Şi privitorului, privitorului dedicat, cel care priveşte cu adevărat...
– Presupun că ăsta ai fi tu, am zis. Le-ai privit destul de mult.
El nu zâmbi.
– Când arta e de calitate şi persoana care priveşte îşi deschide sufletul către ea, are loc o explozie emoţională. Eu am simţit explozia, Edgar.
