Acum se uitau toţi la mine. Cam aşa cum te-ai uita la o nouă specie de peşte toxic, care ar putea sau nu să fie sushi du pur. Asta simţeam, în orice caz.
– Nu ştiu dacă o să exhum. Expun.
Simţeam că mi se urcă din nou sângele în obraji.
Sânge-de-ruşine, ceea ce era rău. Sânge-de-furie, ceea ce era şi mai rău. Dacă îmi dădeam drumul, era furie pe mine însumi, dar oamenii aceia nu aveau de unde să ştie asta.
Am deschis gura să dau drumul la cuvinte, şi am închis-o la loc. la-o încet, mi-am spus, şi mi-am dorit s-o am pe Reba. Oamenii aceia probabil că ar fi considerat ca un lucru normal un artist cu păpuşa după el. Doar trăiseră experienţa lui Andy Warhol.
Ia-o încet. O să reuşesc.
– Ce vreau să spun e că nu lucrez de mult şi nu ştiu cum se procedează.
Nu te mai păcăli, Edgar. Ştii ce-i interesează pe ei. Nutablourile tale, ci mâneca ta goală. Eşti Artie Artistul Ciung.
Ce-ar fi să termini cu prostiile şi să le zici să se ducă undeşi-a înţărcat dracu' copiii?
Asta era ridicol, desigur, dar...
Dar acum blestemat să fiu dacă în jurul meu nu stătea acum toată lumea din galerie. Cei care se aflaseră în faţă, uitându-se la florile doamnei Shachat, fuseseră atraşi pur şi simplu de curiozitate. Era o adunare cordială; văzusem pâlcuri asemănătoare stând în jurul găurilor din gardurile de lemn ale şantierelor.
– Vă spun eu cum se procedează, grăi alt individ cu ten de Michigan.
Era pântecos, pe nas afişa o mică grădină de flori-de-gin şi purta o cămaşă tropicală care-i ajungea aproape până la genunchi. Încălţările lui albe se asortau cu părul alb, impecabil pieptănat.
– E simplu. Doar doi paşi. Pasul unu este să-mi spuneţi cât cereţi pe tabloul acela. Arătă spre Apus cu pescăruş. Pasul doi este să vă scriu un cec.
Restrânsul grup râse. Dario Nannuzzi tăcu. În schimb, îmi făcu semn să vin.
– Iertaţi-mă, i-am zis bărbatului cu păr alb.
– Potul tocmai a urcat, prietene, îi spuse cineva Florii-de-gin, şi se auziră râsete.
Flori-de-gin râse şi el, dar nu părea foarte amuzat. Am observat toate acestea ca într-un vis. Nannuzzi îmi surâse, apoi se întoarse spre clienţii care încă-mi priveau tablourile.
– Doamnelor şi domnilor, domnul Freemantle n-a venit astăzi ca să vândă, ci doar pentru a afla o părere despre lucrările sale. Vă rog să respectaţi intimitatea sa şi situaţia mea profesională.
Orice ar mai fi şi asta, mi-am spus amuzat.
– V-aş putea cere să inspectaţi operele expuse cât timp noi ne retragem în spate? Doamna Aucoin, domnul Brooks şi domnul Castellano vor fi bucuroşi să vă răspundă la toate întrebările.
– Părerea mea e că ar trebui să faceţi contract cu omul acesta, zise o femeie cu privire aspră şi cu părul cărunt
strâns la spate în coc, pe al cărei chip încă se mai întrezăreau urmele frumuseţii.
La aceasta, se auziră ici-colo aplauze. Sentimentul că sunt într-un vis se aprofunda.
Un tânăr delicat pluti spre noi venind din spate. Nannuzzi probabil că-l chemase, însă blestemat să fiu dacă ştiam cum. Discutară grăbit, după care tânărul scoase o rolă mare de abţibilduri. Erau ovaluri cu literele NDV stanţate în argint. Nannuzzi luă unul, se aplecă spre primul tablou, apoi ezită şi-mi aruncă o privire de reproş.
– Astea n-au fost sigilate în niciun fel.
– Ăă... presupun că nu, am zis. Mă îmbujoram din nou. Eu nu... ştiu exact ce înseamnă asta.
– Dario, ai de-a face aici cu un veritabil primitiv american, zise femeia cu aspect sever. Dacă pictează de mai mult de trei ani, îţi fac cinste cu cina la Zoria's, dar şi cu o sticlă de vin. Îşi întoarse chipul ridat, dar încă superb, spre mine.
– Când şi dacă va fi ceva despre care să scrii, Mary, zise Nannuzzi, o să te chem eu însumi.
– Ai face bine. Şi nici n-o să întreb cum îl cheamă - vezi ce fată cuminte sunt?
Flutură din degete spre mine şi se furişă prin grupul restrâns de oameni.
– Nici nu prea e nevoie să întrebi, spuse Jack şi sigur că
avea dreptate.
Semnasem toate tablourile în ulei în colţul din stânga jos, le semnasem la fel de îngrijit cum făcusem cu toate facturile, ordinele de muncă şi contractele în cealaltă viaţă
a mea: Edgar Freemantle.
VII
Nannuzzi se mulţumi să lipească abţibildurile cu NDV în colţul din dreapta sus al tablourilor, unde acestea stăteau drepte, aidoma marcajelor într-un biblioraft. Apoi ne
conduse pe mine şi pe Wireman în biroul său. Jack fu invitat şi el, dar alese să rămână cu tablourile.
În birou, Nannuzzi ne oferi cafea, pe care am refuzat-o, şi apă, pe care am acceptat-o. Eu am mai acceptat şi două
capsule de Tylenol.
