ploaia năprasnică, urletul ca de tren mărfar al vijeliei -, osperie teribil, de parcă ar fi fluierat după un câine şi ar fivenit un lup.

Dar atunci vântul se opri şi soarele ieşi şi toţi fură bine.

Mai mult decât bine, pentru că în urma lui Alice, Adie şiNepotrivitul ei Tânăr au fost daţi uitării pentru o vreme.

Elizabeth îl auzi pe tati chiar fredonând în timp ce el şidomnul Shannington strângeau mizeriile din curtea dinfaţă, tati la volanul tractoraşului roşu şi domnulShannington aruncând rămurele şi crengi de palmier înremorca mică pe care tractorul o trăgea după el.

Păpuşa şoptea, muza îşi spunea povestea.

Elizabeth ascultă şi desenă locul din larg de Hag's Rockchiar în ziua aceea, locul unde Noveen şoptea că aceacomoară îngropată stătea acum la lumina zilei.

Libbit îl roagă pe tati să se ducă să vadă, îl roagă îl roagă

îl roagă. Tati spune NU, tati spune că e prea obosit, preaînţepenit după cât a lucrat în curte.

Nan Melda spune: O baie în mare ar putea să vă destindă, domnule Eastlake.

Nan Melda spune: Aduc eu ceva de mâncare pentru prânz şi pe fetiţe.

Şi atunci Nan Melda spune: Ştiţi cum e ea acum. Dacă zice că-i ceva acolo, atunci poate...

Aşa că s-au dus în josul plajei la Hag's Rock - tati încostumul de baie care nu i se mai potrivea, şi Elizabeth, şigemenele, şi Nan Melda. Hannah şi Maria erau înapoi laşcoală, iar Adie... dar mai bine să nu vorbim de ea. Adie-i IN

OLANDA. Nan Melda ducea coşuleţul roşu de picnic. În elerau prânzul, pălării de soare pentru fete, obiectele dedesen ale lui Elizabeth, pistolul cu săgeată al lui tati şicâteva harpoane pentru el.

Tati îşi pune înotătoarele şi intră în caldo până la genunchi şi spune: E rece! Sper din suflet să nu dureze mult, Libbit.

Spune-mi unde-i comoara asta fabuloasă.

Libbit spune: Îţi spun, dar promiţi că-mi dai mie păpuşica de porţelan?

Tati spune: Orice păpuşă ar fi, a ta este - dreptul celui ce găseşte.

Muza o văzuse şi fetiţa o desenase. Aşa s-a scris viitorullor.

9. CANDY BROWN

I

Două seri mai târziu am pictat corabia pentru prima dată.

I-am spus Fata şi corabia la început, apoi Fata şi corabia nr. 1, deşi niciunul nu era adevăratul lui nume; adevăratul lui nume era Ilse şi corabia nr. 1. Seria Corăbiei, chiar mai mult decât ceea ce i s-a întâmplat lui Candy Brown, m-a făcut să mă hotărăsc dacă să deschid sau nu o expoziţie cu lucrările mele. Dacă Nannuzzi voia s-o organizeze, eu eram de acord. Nu pentru că aş fi căutat ceea ce Shakespeare numea „băşicuţa de săpun a gloriei“ (îi rămân dator lui Wireman pentru citatul ăsta), ci pentru că am ajuns să

înţeleg că Elizabeth avea dreptate: era mai bine să nu laşi lucrările să se strângă grămadă pe Duma Key.

Tablourile Corăbiei erau bune. Poate excelente. Această

senzaţie am avut-o, fără doar şi poate, când am încheiat seria. Erau de asemenea un medicament rău, puternic.

Cred că am ştiut asta de la întâiul tablou, executat la primele ore ale zilei de Sfântul Valentin. În cursul ultimei nopţi din viaţa Tinei Garibaldi.

II

Visul n-a fost tocmai un coşmar, însă a fost viu dincolo de puterea mea de a-l descrie în cuvinte, cu toate că am surprins pe pânză o parte din sentimentul pe care mi l-a lăsat. Nu tot, ci doar o parte. Suficient, poate. Era la apus.

În visul acela şi în toate care au urmat era întotdeauna la

apus. O necuprinsă lumină roşie umplea vestul, înălţându-se până sus la ceruri, unde se stingea mai întâi în portocaliu, apoi într-un verde straniu. Golful era de un calm aproape muribund, străbătut doar de câteva vălurele sticloase, ca o respiraţie. În lumina reflectată a apusului, semăna cu o orbită uriaşă mustind de sânge.

Pe fundalul acelei văpăi se reliefa o epavă cu trei catarge.

Velele putrede ale corăbiei atârnau moarte, şi prin găurile şi rupturile lor se întrevedea foc roşu. Nu era nimeni în viaţă

la bord. Se vedea asta cu ochiul liber. Plutea un sentiment de primejdie stearpă în jurul epavei, de parcă ar fi adăpostit cine ştie ce molimă ce decimase echipajul, lăsând în urmă

doar cadavrul acela putred alcătuit din lemn, câlţi şi pânză

de în. Mi-amintesc că am avut impresia că, dacă un pescăruş sau pelican ar zbura pe deasupra corăbiei, ar cădea mort pe punte, cu penele fumegând.

La distanţă de patruzeci de metri plutea o mică barcă cu vâsle. În ea şedea o fată, cu spatele la mine. Avea părul roşcat, însă era păr fals - nici-o fată în carne şi oase nu avea păr câlţos şi încâlcit ca acela. Ceea ce-i trăda identitatea era rochia pe care o purta. Era imprimată cu carouri de X-şi-O şi cu cuvintele CÂŞTIG EU, CÂŞTIGI ŞI TU, iar şi iar. Ilse avea rochiţa aceea la vârsta de patru sau cinci ani... aproximativ vârsta gemenelor din portretul de familie pe care îl văzusem la palierul primului etaj de la El Palacio de Asesinos.

Am încercat să strig, s-o avertizez să nu se apropie de epavă. N-am putut. Eram neputincios. În orice caz, nu părea să aibă importanţă. Ea nu făcea decât să şadă acolo, în bărcuţa ei cu vâsle, pe valurile blânde şi roşii, privind şi purtând rochiţa cu X-şi-O a lui Illy.

Am căzut din pat, şi am căzut pe partea accidentată. Am strigat de durere şi m-am rostogolit pe spate, ascultând valurile de afară şi scâşnetul moale al scoicilor de sub casă.

Acestea îmi spuneau unde mă aflu, dar nu mă linişteau.

Câştig eu, spuneau. Câştig eu, câştigi şi tu. Câştigi tu,

câştig şi eu. Pistolul, câştig eu. Fructul, câştigi tu. Câştig eu,câştigi şi tu.

Mi se părea că braţul lipsă mă arde. Trebuia să-i pun capăt, altfel o luam razna, şi nu exista decât o modalitate de a face asta. M-am dus la etaj şi am pictat ca nebunul următoarele trei ore. Nu aveam niciun model pe masă, nici un obiect care să se vadă pe geam. Şi nici nu-mi trebuia vreunul. Aveam totul în cap. Şi-n timp ce am lucrat, mi-am dat seama că la asta se străduiseră să ajungă toate tablourile şi desenele. Nu neapărat la fetiţa din barcă; ea era probabil doar o atracţie suplimentară, o fărâmă de realitate. Corabia, pe ea căutasem încă de la început s-o surprind. Corabia şi apusul. Gândindu-mă, am înţeles ironia situaţiei: Prima, schiţa în creion pe care o făcusem în ziua sosirii mele, se apropiase cel mai tare.

III

M-am prăvălit în pat cam pe la trei jumate şi am dormit până la nouă. M-am trezit cu forţe proaspete, simţindu-mă

curat şi înnoit. Vremea era plăcută: mai senină şi mai călduţă decât fusese de o săptămână. Baumgartenii se pregăteau să se întoarcă în nord, însă înainte să plece, am jucat un energic joc de frisbee cu băieţii lor pe plajă.

Apetitul îmi era ridicat, nivelul durerii - scăzut. Era plăcut să

mă simt din nou parte din echipă, fie şi numai pentru o oră.

Şi pentru Elizabeth se înseninase vremea. I-am citit o serie de poezii cât timp ea şi-a aranjat porţelanurile. Wireman era de faţă, implicat de data asta şi bine dispus. Plana o senzaţie de bine în ziua aceea. Doar mai târziu îmi trecu prin gând că George „Candy“ Brown ar fi putut foarte bine s-o răpească pe Tina Garibaldi de doisprezece ani chiar în timp ce eu îi citeam lui Elizabeth poezia lui Richard Wilbur despre rufe, Love Calls Us to the Things of the World. Am ales-o pentru că se întâmplase să văd în ziarul de dimineaţă

un articol în care se spunea că poezia aceasta devenise un fel de laitmotiv al zilei de Sfântul Valentin. Răpirea fetiţei Garibaldi se întâmplă să fie surprinsă pe bandă video. Avu loc exact la 3.16 după-amiază, potrivit cronometrului de pe casetă, iar asta trebuie să fi fost cam pe când eu făceam o pauză pentru a sorbi din paharul cu ceaiul verde al lui Wireman şi pentru a despături poezia lui Wilbur, pe care o imprimasem după ce o descărcasem de pe internet.

În spatele Crossroads Mall erau instalate camere video cu circuit închis pentru supravegherea zonelor de primire marfă. Împotriva furtişagurilor, presupun. Ceea ce au surprins în cazul de faţă a fost furtişagul vieţii unei copile.