– De calitate.
– Ba bine că nu. Iar când tipul de la Scoto le va vedea, cred că o va simţi şi el. De fapt, aş pune pariu pe asta.
– Sincer, nu-i chiar mare lucru de capul lor. Dali reîncălzit, dacă le priveşti cu mare atenţie.
Îşi petrecu braţul pe după umerii mei şi mă conduse spre scări.
– N-am să te iau în serios cu asta. Şi nici n-o să discutăm faptul că, aparent, l-ai pictat pe iubitul fiicei tale prin intermediul unei stranii telepatii pe bază de braţ-fantomă.
Mi-aş dori, totuşi, să pot vedea lucrarea aia cu mingea de tenis, dar ce s-a dus e bun dus.
– Atâta pagubă să fie, am spus.
– Dar trebuie să ai mare grijă, Edgar. Duma Key e un loc puternic pentru... un anumit fel de oameni. Sporeşte anumite tipuri de oameni. Oameni ca tine.
– Şi tu? am întrebat. Nu răspunse imediat, aşa că am arătat cu degetul spre faţa lui. Iar îţi lăcrimează ochiul.
Scoase batista şi se şterse.
– Vrei să-mi spui ce ţi s-a întâmplat? am întrebat. De ce nu poţi să citeşti?
De ce reacţionezi aşa când te uiţi prea mult la tablouri?
Un timp lung, nu spuse nimic. Scoicile de sub Marele Roz aveau în schimb multe de spus. Cu un val spuseră fructul.
Cu următorul spuseră pistolul. Înainte şi-napoi, tot aşa.
Fructul, pistolul, pistolul, fructul.
– Nu, zise el. Nu acum. Şi dacă vrei să mă pictezi, sigur. N-ai decât.
– Cât de bine îmi poţi citi gândurile, Wireman?
– Nu foarte bine. Asta ţi-a scăpat printre degete, muchacho.
– Le-ai mai putea citi dacă n-am fi pe Duma Key? Dacă am fi într-o cafenea din Tampa, de pildă?
– O, s-ar putea să întrezăresc ceva. Zâmbi. Mai ales după
ce am petrecut peste un an aici, îmbibându-mă de... ştii tu, de raze.
– Vii la galerie cu mine? La Scoto?
– Amigo, n-aş rata şansa asta nici pentru tot ceaiul din China.
IV
În noaptea aceea o vijelie suflă dinspre apă şi plouă greu vreme de două ore. Fulgerele scăpărară şi valurile izbiră
pilonii de sub casă. Marele Roz gemu, dar se ţinu tare pe poziţie. Am descoperit un lucru interesant: când golful se agita puţin şi valurile veneau furioase, scoicile tăceau.
Valurile le ridicau prea mult ca să mai poată sporovăi.
M-am dus la etaj în momentul culminant al festivităţilor şi -
simţindu-mă puţin ca doctorul Frankenstein insuflând viaţă
monstrului său în turnul castelului - l-am desenat pe Wireman, folosind un creion Venus negru vechi.
Până aproape de sfârşit, vreau să spun. Atunci am folosit roşu şi portocaliu pentru fructul din fructieră. În fundal am schiţat o uşă, iar în pragul ei am pus-o pe Reba, stând acolo şi uitându-se. Kamen ar fi spus, presupun, că Reba este reprezentanta mea în lumea din desen. Poate si, poate no.
Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să iau albastrul Venus pentru a-i colora ochii tâmpi. Atunci desenul a fost gata. O nouă capodoperă Freemantle s-a născut.
Am şezut privind-o în timp ce tunetul se îndepărta şi fulgerul mai scapără puţin de adio deasupra golfului. Acolo era Wireman, şezând la o masă. Şezând, nu aveam nici-o îndoială, la capătul celeilalte vieţi ale sale. Pe masă erau o fructieră şi pistolul pe care-l păstra fie pentru antrenament la ţintă (pe atunci ochii lui nu aveau nimic), fie pentru a-şi apăra casa, fie pentru amândouă. Schiţasem pistolul şi apoi îl haşurasem, dându-i un aspect sinistru. Acea cealaltă casă
era goală. Undeva în cealaltă casă ticăia un ceas. Undeva în cealaltă casă un frigider se tânguia. Aerul era greu de mireasma florilor. Mireasma era teribilă. Sunetele erau insuportabile. Marşul ceasului. Tânguitul neostoit al frigiderului pe când continua să facă gheaţă într-o lume fără
soţie, fără copil. În scurt timp, bărbatul de la masă va închide ochii, va întinde mâna şi va lua un fruct din bol.
Dacă era o portocală, se va duce la culcare. Dacă era un măr, va lipi gura pistolului de tâmpla dreaptă, va apăsa trăgaciul şi-şi va aerisi creierii îndureraţi.
Fusese un măr.
V
Jack îşi făcu apariţia a doua zi, cu o furgonetă închiriată şi o mulţime de stofe moi în care să înfăşurăm pânzele. I-am spus că m-am împrietenit cu cineva de la casa cea mare de pe plajă şi că acesta va veni cu noi.
– Nici-o problemă, spuse Jack vesel, urcând scările spre Micul Roz şi trăgând după el un cărucior de mână. E loc destul în... Hei!
