– Dick! Ăsta a fost trenul? A şuierat? A strigat?

– Nu încă, am spus. De ce nu tragi un pui de somn?

– O, o s-o găseşti pe palierul de la primul etaj, zise ea de parcă aş fi întrebat-o altceva, şi închise ochii la loc.

Cheamă-mă când vine trenul. M-am săturat până peste cap de gara asta. Şi fii atent la băiatul cel mare, limbi-în-pizdă

ăla ar putea fi oriunde.

– O să fiu, am spus.

Braţul drept mă furnica oribil de tare. Am dus mâna în buzunarul de la spate, sperând că am maculatorul acolo.

Nu-l aveam. Îl lăsasem pe tejgheaua din bucătăria Marelui Roz. Dar asta mă duse cu gândul la bucătăria Palacio- ului.

Pe tejghea, acolo unde lăsasem cutia, era un carneţel pentru notat mesaje. Am mers grăbit înapoi, l-am înşfăcat, l-am prins între dinţi, apoi aproape că am fugit în Salonul Porţelanurilor, scoţând deja pixul Uniball din buzunarul de la piept. M-am aşezat în scaunul meu cu spetează lată şi am început să schiţez cu rapiditate păpuşa de porţelan, în vreme ce ploaia biciuia geamurile şi Elizabeth stătea tolănită în scaunul ei cu rotile, de cealaltă parte a mesei faţă de mine, moţăind cu gura întredeschisă. Umbrele suflate de vânt ale palmierilor zburau peste pereţi ca nişte lilieci.

N-a durat mult, şi mi-am dat seama de ceva în timp ce lucram: făceam furnicătura să se scurgă prin vârful pixului, o filtram pe pagină. Femeia din desenul meu era figurina de porţelan, dar era şi Pam. Femeia era Pam, dar era şi figurina de porţelan. Părul ei era mai lung decât când o văzusem ultima dată, şi revărsat pe umeri. Şedea într-un (într-un TĂCIUN, într-un SCUM)

scaun. Ce scaun? Un balansoar. Când plecasem din casa noastră, nu exista o asemenea piesă de mobilier, însă acum exista. Ceva era pe masă lângă ea. N-am ştiut ce este la început, însă ieşi de sub vârful pixului şi deveni o cutie pe

capacul căreia scria ceva. Sweet Owen? Scria oare Sweet Owen? Nu, scria GRANDMA'S. Pixul meu aşeză ceva pe masă, lângă cutie. O prăjitură de ovăz. Preferata lui Pam.

Uitându-mă la ea, pixul desenă cartea din mâna ei. Nu-i puteam citi titlul, deoarece nu-mi permitea unghiul. Deja, pixul meu adăuga linii între geam şi picioarele ei. Spusese că ninge, dar acum ninsoarea trecuse. Liniile se voiau a fi raze de soare.

Am crezut că desenul este gata, dar, aparent, mai erau două lucruri. Pixul meu se mută pe partea stângă a hârtiei şi adăugă televizorul, iute cât ai clipi din ochi. Un televizor nou, cu ecran plat, ca al lui Elizabeth. Şi sub el...

Pixul îşi termină treaba şi căzu din mână. Furnicătura trecuse. Degetele mele erau înţepenite. De cealaltă parte a mesei lungi, moţăiala lui Elizabeth se aprofundase, devenind un somn în bună regulă. Odinioară probabil că

fusese tânără şi frumoasă. Odinioară probabil că fusese fata din visul cine ştie cărui flăcău. Acum sforăia cu gura aproape ştirbă îndreptată spre tavan. Dacă există un Dumnezeu, cred că El ar trebui să se străduiască puţin mai mult.

VIII

Văzusem câte un telefon în bibliotecă şi în bucătărie, dar biblioteca era mai aproape de Salonul Porţelanurilor. M-am gândit că nici Wireman, nici Elizabeth nu se vor supăra pentru un telefon la lungă distanţă în Minnesota. Am ridicat receptorul, apoi m-am oprit cu el strâns la piept. Pe un perete, alături de armura aceea luminată de o sumedenie de spoturi din tavan, se afla o vitrină cu arme antice: o flintă cu ţeava lungă ce părea să-şi aibă originile în preajma Revoluţiei Americane, un pistol cu fitil, un pistolet care şi-ar fi găsit locul în bocancul unui cartofor de pe un vas de croazieră, o carabină Winchester. Deasupra carabinei se

afla năzdrăvănia pe care Elizabeth o ţinea în poală în ziua în care eu şi Ilse o văzuserăm. De o parte şi de cealaltă, formând un V întors, erau patru tije. Nu le puteai spune săgeţi; erau prea scurte. Harponişoare părea a fi termenul potrivit.

Vârfurile lor erau strălucitoare şi păreau foarte ascuţite.

Mi-am spus: Cu o chestie din asta ai putea face mari stricăciuni. Apoi: Tata era înotător subacvatic.

Mi-am scos vorbele astea din minte şi am sunat în locul care obişnuise să-mi fie casă.

IX

– Bună, Pam, eu sunt.

– Nu mai vreau să vorbesc cu tine, Edgar. Am terminat ce am avut de spus.

– Nu chiar. Dar n-o să te reţin mult. Trebuie să îngrijesc o doamnă bătrână. Acum doarme, dar nu-mi place s-o las mult.

Pam, curioasă fără voia sa:

– Ce doamnă bătrână?

– O cheamă Elizabeth Eastlake. Are în jur de optzeci şi cinci de ani şi un început bun de Alzheimer. Îngrijitorul ei de drept se îngrijeşte acum de o problemă electrică la sauna cuiva, iar eu îl ajut ţinându-i locul.

– Şi voiai o steluţă de aur pe care s-o lipeşti pe pagina Ajută-i pe Alţii a caietului tău de lucru?

– Nu, am sunat ca să te conving că nu-s nebun.

Adusesem desenul cu mine. Acum am strâns receptorul între umăr şi ureche, ca să-l pot ridica.

– De ce-ţi pasă?

– Pentru că tu eşti convinsă că toată tărăşenia asta a pornit de la Ilse, şi nu e aşa.

– Dumnezeule, eşti incredibil! Dacă ar suna din Santa Fe şi ar spune că şi-a rupt un şiret, ai lua avionul într-acolo ca să-i cumperi unul nou!

– Nu-mi place nici că te gândeşti că eu sunt aici şi-mi pierd minţile, când nu e aşa. Prin urmare... mă asculţi?

Doar tăcere la celălalt capăt al firului, dar tăcerea era un semn destul de bun. Mă asculta.

– Ai ieşit de sub duş de zece sau poate cincisprezece minute. Spun asta pentru că părul îţi cade pe spatele rochiei de casă. Presupun că nici acum nu-ţi place uscătorul electric.

– Cum...

– Nu ştiu cum. Şedeai într-un şezlong când am sunat.

Probabil că l-ai cumpărat după divorţ. Citeai o carte şi mâncai o prăjitură. O prăjitură cu ovăz Grandma's. A ieşit soarele acum şi intră pe geam. Ai un televizor nou, din acela cu ecran plat.

Am făcut pauză.

– Şi o pisică. Ai o pisică. Doarme sub televizor.

O tăcere mormântală din partea ei. De partea mea, vântul sufla şi ploaia lovea geamurile. Eram pe cale s-o întreb dacă mai e acolo, când vorbi din nou, cu o voce fadă, care nu i se potrivea deloc. Crezusem că terminase să mă înţepe în inimă, dar greşisem.

– Nu mă mai spiona. Dacă m-ai iubit vreodată... nu mă mai spiona.

– Atunci, nu mai da vina pe mine, am spus pe o voce aspră

şi suficient de sigură. Brusc, mi-am amintit-o pe Ilse pregătindu-se să se întoarcă la Brown, Ilse stând în puternicul soare tropical în faţa terminalului Delta, uitându-se în sus la mine şi spunând: Meriţi să-ţi revii.

Uneori mă întreb dacă tu chiar crezi în asta. Ceea ce mi s-a întâmplat nu e vina mea. Accidentul n-a fost din vina mea şi nici asta nu este. N-am cerut-o eu.

Ea strigă:

– Şi crezi că am cerut-o eu?