Am închis ochii, rugându-mă din răsputeri să mă oprească

ceva, orice, să răspund furiei cu furie.

– Nu, sigur că nu.

– Atunci, lasă-mă în pace! Nu mă mai suna! Nu mă mai SPERIA!

Închise. Am rămas cu receptorul la ureche. A fost tăcere, apoi un clic puternic. A urmat distinctivul murmur modulat al Duma Key-ului. Astăzi suna cam subacvatic. Poate din cauza ploii. Am pus receptorul în furcă şi am rămas cu ochii îndreptaţi spre armură.

– Cred că discuţia a decurs foarte bine, sir Lancelot.

Niciun răspuns, şi exact asta meritam.

X

Am traversat holul principal, cel mărginit de plante, către intrarea în Salonul Porţelanurilor, uitându-mă înăuntru la Elizabeth, şi am văzut că dormea în aceeaşi poziţie, cu capul pe o parte. Sforăiturile ei, care înainte mi se păruseră

jalnice în bătrânicioşenia lor goală, erau acum liniştitoare; altfel, ar fi fost prea uşor să mi-o imaginez şezând acolo moartă, cu gâtul rupt. M-am întrebat dacă n-ar trebui s-o trezesc şi am hotărât s-o las să doarmă. Apoi m-am uitat la dreapta, către scările late, şi m-am gândit la ce spusese ea: O, o s-o găseşti pe palierul de la primul etaj.

Ce să găsesc?

Probabil că nu fusese decât o vorbă-n vânt, însă nu aveam nimic mai bun de făcut, aşa că m-am dus de-a lungul holului ce ar fi fost un pasaj într-o casă umilă - ploaia lovea în tavanul de sticlă - şi apoi am urcat scările late. M-am oprit la cinci trepte de palier, uitându-mă atent, apoi le-am urcat şi pe acestea. Era ceva, totuşi: o uriaşă fotografie alb-negru într-o ramă subţire, aurită. L-am întrebat pe Wireman mai târziu cum putuse o poză alb-negru din anii douăzeci să fie mărită atât de mult - trebuia să aibă cel puţin un metru jumătate pe unu douăzeci - fără a-şi pierde din claritate. Spuse că probabil fusese făcută cu un

Hasselblad, cel mai bun aparat foto non-digital fabricat vreodată.

În fotografie apăreau opt oameni stând pe nisipul alb, cu Golful Mexic în spate. Bărbatul era înalt şi chipeş şi părea să

aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani. Purta un costum de baie negru, ce consta dintr-o cămaşă cu cleme şi pantaloni scurţi care semănau cu chiloţii aceia strâmţi pe care-i poartă astăzi jucătorii de baschet. Aliniate de o parte şi de cealaltă a lui, stăteau cinci fete, cea mai mare o adolescentă coaptă, cele mai tinere, două blonduţe identice care mă duseră cu gândul la Gemenii Bobbsey din primele mele încercări de lectură. Gemenele purtau costume de baie la fel, cu fustiţe plisate, şi se ţineau de mână. În mâinile libere strângeau păpuşi Raggedy Ann cu picioruşe flasce, încinse cu şorţuleţe care îmi amintiră de Reba... iar părul câlţos şi întunecat la culoare de deasupra feţelor cu zâmbete goale ale păpuşilor gemene era în mod sigur ROŞU. În scobitura unui braţ, bărbatul - John Eastlake, nu aveam nici-o îndoială - o ţinea pe a şasea fetiţă, bebeluşul care avea să devină cu timpul hoaşca sforăitoare de la parterul acestei case. În spatele lor stătea o negresă

tânără, cam de douăzeci şi doi de ani, cu părul prins într-o năframă. Ţinea un coşuleţ de picnic şi, judecând după cât de încordaţi erau muşchii firavi ai braţelor ei, acesta era greu. La un antebraţ îi atârnau trei brăţări argintii.

Elizabeth surâdea şi întindea mânuţele durdulii spre cel care făcea acest portret de familie. Nimeni altcineva nu mai surâdea, deşi poate că se vedea fantoma unui surâs la colţurile gurii bărbatului; avea mustaţă şi de asta era greu să-ţi dai seama. Bona tânără şi neagră era categoric încruntată.

În mâna cu care nu ţinea bebeluşul, John Eastlake avea două lucruri. Unul era o mască de înotător subacvatic.

Celălalt era pistolul cu harpon pe care îl văzusem pe peretele din bibliotecă alături de celelalte arme. Întrebarea, mi se părea, era dacă o Elizabeth raţională ieşise sau nu din

acea pâclă mentală pentru suficient timp ca să mă trimită

aici sus.

Înainte să pot cugeta la asta, la parter se deschise uşa principală.

– M-am întors! strigă Wireman. Misiune îndeplinită! Acum, cine vrea ceva de băut?

CUM SE FACE UN DESEN (V)

Nu te teme să experimentezi; află-ţi muza şi lasă-tecondus de ea. Pe măsură ce talentul ei deveni mai puternic,muza lui Elizabeth deveni Noveen, minunata păpuşă

vorbitoare. Sau aşa credea ea. Iar când îşi descoperigreşeala - când vocea lui Noveen se schimbă - era preatârziu. Dar la început trebuie să fi fost minunat. Aşa eîntotdeauna când îţi găseşti muza.

Tortul, de pildă.

Fă-l să ajungă pe podea, spuse Noveen. Fă-l să ajungă pe podea, Libbit!

Şi pentru că ea poate, o face. Desenează tortul lui NanMelda pe podea. Împrăştiat pe podea! Ha! Şi pe Nan Melda stând deasupra lui, cu mâinile în şolduri, dezgustată.

Şi a fost Elizabeth ruşinată când s-a întâmplatde-adevăratelea? Ruşinată şi puţin speriată? Cred că da.

Ştiu că a fost. Pentru copii, răutăţile sunt de obicei hazlii doar atunci când sunt imaginare.

Totuşi, erau şi alte jocuri. Alte experimente. Până când, încele din urmă, în '27...

În Florida, toate uraganele din afara sezonului se numescAlice. E un soi de glumă. Însă cel care a venit în trombă

dinspre golf în luna martie a acelui an ar fi trebui să secheme Uraganul Elizabeth.

Păpuşa îi şoptea cu o voce care trebuie să fi sunat cavântul printre palmieri noaptea. Sau ca valul în refluxrăscolind scoicile de sub Marele Roz. Şoptea în timp cemicuţa Libbit întârzia pe veranda somnului. Îi spunea cedistractiv ar fi să deseneze o mare furtună. Şi mai mult.

Noveen spune: Există lucruri secrete. Comori îngropate pe care o mare furtună le va scoate la lumină. Lucruri pe care lui tati i-ar plăcea să le găsească şi să le privească.

Şi asta a pus punctul pe i. Lui Elizabeth îi surâdea doarpuţin ideea de a desena o furtună, dar să-i facă lui tati peplac? Ideea asta era irezistibilă.

Pentru că tati era mânios anul acela. Furios pe Adie, carenu voia să se întoarcă la şcoală nici după turneul eieuropean. Pe Adie n-o interesa să întâlnească oamenipotriviţi sau să participe la potrivite baluri ale bobocilor. Eaera nebună după Emery al ei... care nu era deloc GenulPotrivit, după cum vedea tati lucrurile.

Tati spune: Nu-i de-al nostru, e un făţarnic purtător de guler de celuloid, şi Adie spune: E de-al meu, indiferent ce fel de guler poartă, şi tati e furios.

Au fost certuri grele. Tati furios pe Adie şi viceversa.

Hannah şi Maria furioase pe Adie pentru că are un iubitfrumos care era deopotrivă Mai Mare şi Sub Nivelul Ei.

Gemenele speriate de toată furia asta. Libbit speriată şi ea.

Nan Melda declara iar şi iar că dacă n-ar fi fost Tessie şi Lo-Lo, s-ar fi întors de mult la oamenii ei din Jacksonville.

Elizabeth desenă lucrurile astea, aşa că le-am văzut.

Oala a dat până la urmă în foc. Adie şi Nepotrivitul eiTânăr au fugit în Atlanta, unde lui Emery i se promisese oslujbă la biroul unui rival. Tati era în culmea furiei. MarileRăutăţi, întoarse acasă de la Şcoala Braden pentruweek-end, îl auziră la telefon în biroul lui, spunând cuivacă-l va aduce pe Emery Paulson înapoi şi că-l va biciui până

ce nu va mai rămâne în el decât un strop de viaţă. Că-i vabiciui pe amândoi!

Apoi spune: Nu, pentru Dumnezeu. Lasă să fie aşa cum este. Singură şi-a aşternut patul; las-o să doarmă în el.

După asta a venit furtuna. Furtuna Alice.

Libbit a simţit-o apropiindu-se. A simţit vântul începând să

se înteţească şi să sufle din tuşe simple de cărbune negruca moartea. Dimensiunea furtunii reale, atunci când veni -