Se oprise în capul scărilor.
– Ce-i? am întrebat.
– Astea sunt noi? Trebuie să fie.
– Mda.
Nannuzzi de la Scoto ceruse să vadă cam şase tablouri, nu mai mult de zece, aşa că eu alesesem jumătatea şi pregătisem opt. Patru erau cele care-l impresionaseră pe Wireman cu o seară în urmă.
– Ce părere ai?
– Bătrâne, astea-s marfă!
Era greu să-i pun sinceritatea la îndoială; nu-mi mai spusese „bătrâne“ până atunci. Am mai urcat câteva trepte şi apoi l-am înghiontit în turul pantalonilor cu vârful cârjei.
– Fă-mi loc.
Se dădu în lături, trăgând căruciorul după el, ca să pot urca până în Micul Roz. Încă se holba la tablouri.
– Jack, tipul ăsta de la Scoto e chiar de treabă? Ai idee?
– Mama zice că este, iar mie-mi ajunge asta.
Vrând să sugereze, cred, că ar trebui să-mi ajungă şi mie.
Presupun că aşa trebuia să fie.
– Nu mi-a spus nimic despre ceilalţi parteneri - cred că mai sunt doi - dar zice că domnul Nannuzzi e de treabă.
Jack ceruse o favoare pentru mine. Eram mişcat.
– Iar dacă nu-i plac astea, încheie el, e dus cu pluta.
– Aşa zici tu, eh?
Aprobă din cap.
De la parter, Wireman strigă vesel:
– Cioc-cioc! Am venit pentru excursie. Mai mergem? La cine e ecusonul meu? Trebuia să-mi iau de mâncare?
VI
Îmi imaginasem un bărbat chel, costeliv, cu aer profesional şi ochi cafenii arzători - un Ben Kingsley italian -
însă Dario Nannuzzi se dovedi a fi în vârstă de aproximativ patruzeci de ani, durduliu, manierat şi deţinătorul unei podoabe capilare complete. În privinţa ochilor nu greşisem cu mult.
Erau atenţi la tot ce mişcă. I-am văzut mărindu-se pe dată
- încet, dar perceptibil - când Wireman despacheta cu grijă
ultimul tablou pe care-l adusesem, Trandafirii cresc din scoici. Tablourile erau aliniate pe peretele din spate al galeriei, dedicat în acel moment unor fotografii de Stephanie Shachat şi unor picturi în ulei de William Berra.
Lucrări mai bune, credeam, decât aş fi putut produce eu într-un secol.
Cu toate că omul reacţionase mărind uşor ochii.
Nannuzzi se plimbă de la primul până la ultimul tablou, apoi parcurse din nou traseul. Habar nu aveam dacă ăsta era un semn bun sau unul rău. Ruşinosul adevăr era că
până în ziua aceea nu intrasem niciodată într-o galerie de artă. M-am întors să-l întreb pe Wireman ce crede, dar Wireman se trăsese în spate şi discuta încet cu Jack, urmărindu-l amândoi pe Nannuzzi cum îmi priveşte tablourile.
Şi ei nu erau singurii, am observat. Sfârşitul lunii ianuarie este o perioadă aglomerată pentru magazinaşele cu ştaif de pe coasta de vest a Floridei. În măricica Galerie Scoto erau cam o duzină de gură-casă (Nannuzzi avea să
folosească ulterior termenul mai respectabil de „potenţiali clienţi“), ochind daliile lui Shachat, splendidele, dar neîndrăzneţele uleiuri cu Europa ale lui William Berry şi câteva sculpturi vesel-înfiorătoare şi surprinzătoare pe care le ratasem, luat de emoţia despachetării propriilor mele producţii; acestea din urmă aparţineau unui tip pe nume David Gerstein.
La început am crezut că sculpturile - muzicieni de jazz, înotători zurlii, fremătătoare scene urbane - îi atrăgeau pe nepăsătorii clienţi de după-amiază. Unii le aruncau într-adevăr o privire, două, dar majoritatea nici asta nu făceau. Ei se uitau de fapt la tablourile mele.
Un bărbat cu ceea ce locuitorii Floridei numesc ten de Michigan - asta poate însemna piele care e fie de un alb cadaveric, fie de un roşu de homar pârlit - mă bătu pe umăr cu mâna liberă. Cealaltă era împletită cu degetele soţiei sale.
– Nu ştiţi cine e artistul? mă întrebă el.
– Eu, am bolborosit şi am simţit că îmi ia foc faţa. Mă
simţeam ca şi când aş fi mărturisit că în ultima săptămână
n-am făcut decât să descarc de pe internet poze cu Lindsay Lohan.
– Bravo! spuse cu căldură soţia lui. O să aveţi expoziţie?
