– Cine era femeia aceea? întrebă Wireman.
– Mary Ire, răspunse Nannuzzi. E un reper pe scena artistică a Coastei însorite. Publică un ziar cu ştiri culturale cu distribuire gratuită, intitulat Boulevard. Apare o dată pe lună aproape tot anul, o dată la două săptămâni în sezonul turistic. Locuieşte în Tampa - într-un coşciug, potrivit unor guri-rele din branşă. Noii artişti locali sunt specialitatea ei.
– Părea extrem de tăioasă, observă Wireman.
Nannuzzi ridică din umeri.
– Mary e de treabă. A ajutat mulţi artişti şi e printre noi de când lumea. Asta îi dă importanţă într-un oraş în care trăim
- în bună măsură - din comerţ de tranzit.
– Înţeleg, spuse Wireman. Eram bucuros că cineva înţelegea. E o îndrumătoare.
– Mai mult, spuse Nannuzzi. E un soi de diriguitoare. Ne place s-o ţinem fericită. Dacă reuşim, desigur.
Wireman încuviinţă din cap.
– Există o frumuşică simbioză artist-galerie aici, pe coasta de vest a Floridei. Mary Ire o înţelege şi o cultivă. Aşa încât dacă cei de la Galeria Happy Art din josul străzii ar descoperi că pot vinde tablouri cu Elvis făcute din macaroane pe catifea, cu zece mii de dolari bucata, Mary i-ar...
– I-ar scoate în afara terenului, zise Nannuzzi. Contrar credinţei snobilor pasionaţi de artă - îi recunoşti de obicei după veşmintele negre şi mobilele mititele - noi nu coborâm ştacheta.
– Ţi-ai luat piatra de pe inimă? întrebă Wireman, fără a zâmbi.
– Aproape, răspunse el. Tot ce spun e că Mary ne înţelege situaţia. Noi vindem lucruri de calitate, cei mai mulţi dintre
noi, şi uneori vindem lucruri de calitate superioară. Facem tot posibilul să descoperim şi să stimulăm dezvoltarea noilor artişti, dar unii dintre clienţii noştri sunt prea bogaţi ca să facă asta bine. Mă gândesc la indivizi precum domnul Costenza de afară, care flutura carnetul de cecuri în aer, şi la doamnele care vin însoţite de căţeluşi vopsiţi în culori asortate cu cele mai recente haine achiziţionate.
Nannuzzi îşi arătă dinţii într-un zâmbet pe care eram dispus să pariez că nu mulţi dintre clienţii lui înstăriţi îl văzuseră vreodată. Eram fascinat. Asta era o cu totul altă
lume.
– Mary face cronica fiecărei noi expoziţii la care reuşeşte să ajungă, adică aproape toate, şi credeţi-mă, nu toate cronicile ei sunt la superlativ.
– Dar majoritatea sunt? întrebă Wireman.
– Sigur, pentru că majoritatea expoziţiilor sunt bune. Ţi-ar spune că foarte puţine dintre lucrurile pe care le vede sunt nemaipomenite, pentru că nu asta produc din principiu zonele cu vad turistic, dar bune? Da. Lucruri pe care oricine le poate agăţa pe perete, pentru ca apoi să le arate şi să
spună „Am cumpărat asta“ fără niciun fior de stânjeneală.
Mi se părea că Nannuzzi tocmai oferise definiţia perfectă a mediocrităţii - văzusem acest principiu în operă în sute de schiţe arhitecturale - dar am păstrat şi acum tăcerea.
– Mary ne împărtăşeşte interesul pentru noii artişti. S-ar putea să vină un timp când ar fi în interesul dumneavoastră
să staţi de vorbă cu ea, domnule Freemantle. Înaintea unei expoziţii personale, să spunem.
– Te-ar interesa să ai o asemenea expoziţie aici, la Scoto?
mă întrebă Wireman.
Aveam buzele uscate. Am încercat să le umezesc cu limba, dar şi ea era uscată. Aşa că am sorbit o gură de apă
şi apoi am spus:
– Asta ar însemna să punem hanul în faţa malului.
M-am oprit. Mi-am acordat timp de gândire. Am mai sorbit o dată din apă.
– Scuze. Carul în faţa calului. Am venit să aflu ce părere aveţi dumneavoastră, signor Nannuzzi. Dumneavoastră
sunteţi expertul.
Îşi despleti degetele de pe pieptul vestei şi se aplecă în faţă. Scârţâitul scos de scaunul său în acea încăpere mică
mi se păru puternic. Dar el zâmbea şi zâmbetul lui era călduros. Îi lumina ochii, îi făcea irezistibili. Înţelegeam acum de ce avea succes când venea vorba să vândă
tablouri, însă atunci nu cred că vindea ceva. Se întinse peste birou şi mă luă de mână - cea cu care pictam, singura care-mi rămăsese.
– Domnul Freemantle, îmi faceţi o onoare, dar tatăl meu, Augustino, este un signor în familia noastră. Eu sunt bucuros să fiu un domn. Cât despre tablourile dumneavoastră, da, sunt bune. Ţinând cont de vechimea pe care o aveţi în pictură, sunt într-adevăr foarte bune. Poate mai mult de atât.
– Ce le face să fie bune? am întrebat. Dacă sunt bune, ce le face bune?
– Adevărul, zise el. Răzbate prin fiecare tuşă de penel.
– Dar majoritatea sunt doar apusuri! Lucrurile pe care le-am adăugat...
Am ridicat mâna, apoi am lăsat-o jos.
– Nu sunt decât artificii. Nannuzzi râse.
