Fetiţa intră în câmpul vizual, traversându-l de la dreapta la stânga, o puştoaică deşirată îmbrăcată în jeanşi, cu ghiozdanul în spate. Probabil că voia să facă o plimbare prin mall înainte să meargă mai departe spre casă. Pe casetă -

pe care posturile TV au rulat-o obsesiv - îl vezi pe bărbat ieşind de pe o ramă şi luând-o de încheietura mâinii. Ea ridică ochii spre el şi pare să-i pună o întrebare. Brown aprobă din cap şi o duce de acolo. La început, ea nu se opune, dar apoi - cu puţin înainte să dispară în spatele unui tomberon - încearcă să se elibereze. Când dispar însă

amândoi de sub privirea camerei video, el o ţine mai departe ferm de încheietură. A ucis-o cu mai puţin de şase ore mai târziu, potrivit medicului legist districtual, însă

judecând după teribilele urme de pe cadavru, acele ore trebuie să i se fi părut foarte lungi acelei fetiţe care niciodată nu făcuse rău cuiva. Trebuie să i se fi părut nesfârşite.

Dincolo de geamul deschis, Pe aerul dimineţii plutescîngeri, scrie Richard Wilbur în Love Calls Us to the Things of the World. Dar nu, Richard. Nu.

Acelea nu erau decât cearşafuri.

IV

Baumgartenii plecară. Câinii Godfreylor îi lătrară, urându-le rămas-bun. O echipă de la Merry Maids intră în casa în care stătuseră Baumgartenii şi o făcură lună şi bec.

Câinii Godfreylor îi lătrară de bun venit (şi de rămas-bun).

Cadavrul Tinei Garibaldi fu găsit într-un şanţ din spatele terenului Ligii de Juniori din Wilk Park, gol de la brâu în jos şi aruncat ca un sac de gunoi. Mama ei fu arătată la Canalul 6 strigând şi zgâriindu-şi obrajii. Kintnerii veniră în locul Baumgartenilor. Cei din Toledo eliberată numărul 39 şi trei amabile doamne bătrâne din Michigan se mutară în locul lor. Bătrânele râdeau mult şi chiar făceau Iu-hu! când ne vedeau, pe mine sau pe Wireman, venind. N-am idee dacă

s-au folosit sau nu de nou-instalatul Wi-Fi de la numărul 39, dar prima dată când am jucat scrabble cu ele, m-au bătut de să-mi zboare fulgii. Câinii Godfreylor lătrau fără odihnă

când bătrânele doamne plecau să-şi facă plimbarea de după-masă. Un bărbat care lucra la spălătoria E-Z JetWash din Sarasota sună la poliţie şi spuse că tipul de pe caseta cu Tina Garibaldi semăna foarte tare cu unul dintre colegii lui, unul pe nume George Brown, pe care toată lumea îl striga Candy. Candy Brown plecase de la serviciu în jur de 2.30 în după-amiaza de Sfântul Valentin, spuse bărbatul, şi nu se întorsese decât a doua zi dimineaţă. Spusese că nu s-a simţit bine. E-Z JetWash nu era decât la un cvartal de Crossroads Mall. Două zile după Sfântul Valentin, am intrat în bucătăria de la Palacio şi l-am găsit pe Wireman şezând la masă cu capul dat pe spate, tremurând din tot corpul.

Când îl lăsară frigurile, îmi spuse că se simte bine. Când i-am zis că nu arată bine, mi-a recomandat să-mi ţin opiniile pentru mine, vorbind pe un ton repezit ce nu-i stătea în fire.

Am ridicat trei degete şi l-am întrebat câte vede. A spus trei. Am ridicat două şi el a spus două. Am hotărât - nu fără

îndoieli - s-o las baltă. Din nou. Nu eram, în definitiv, îngrijitorul lui Wireman. Am pictat Fată şi corabie nr. 2 şi 3.

În Nr. 2, copila din barcă purta rochiţa albastră cu picăţele a Rebei, însă eram în continuare convins că tot Ilse era. Iar în Nr. 3 nu încăpea îndoială. Părul ei redevenise mătăsos aşa cum mi-l aminteam din zilele acelea, şi purta o bluză de marinar cu înflorituri albastre brodate pe guler, bluză pe care aveam motiv să mi-o amintesc foarte bine: o purtase într-o duminică, ziua în care căzuse din măr în curtea noastră din spate şi-şi rupsese braţul. În Nr. 3 corabia se întorsese puţin şi puteam citi primele litere ale numelui ei la proră, în vopseaua scorojită: PER. Habar nu aveam care ar putea fi celelalte litere. Acela era, de asemenea, primul tablou în care adăugasem pistolul cu harpon al lui John Eastlake. Stătea încărcat pe unul dintre locurile din barcă.

Pe 18 februarie, un prieten al lui Jack veni să ajute la repararea câtorva dintre proprietăţile de închiriat. Câinii Godfreylor îl lătrară în cor, invitându-l să vină oricând simţea nevoia să-i muşte cineva o halcă din fundul ăla tras în jeanşi. Poliţia o chestiona pe soţia lui Candy Brown (şi ea îi spunea Candy, toată lumea îi spunea Candy, probabil c-o poftise şi pe Tina Garibaldi să-i spună Candy înainte s-o tortureze şi s-o ucidă) despre ce făcuse el în după-amiaza de Sf. Valentin. Ea spuse că bărbatul era bolnav, dar nu bolise acasă. Nu se întorsese decât pe la opt în seara aceea. Spuse că-i adusese o cutie de ciocolatele. Spuse că

era un dulce bătrân, cum făcea el gesturi din astea. Pe 21

februarie, iubitorii de muzică country îşi luară maşina sport şi se întoarseră în trombă în zona nordică din care veniseră.

Nimeni nu se mută în locul lor. Wireman spuse că ăsta era semnul apropierii de final a sezonului păsărilor migratoare.

Adăugă că sezonul întotdeauna se apropia de final devreme pe Duma Key, pe care nu exista niciun restaurant şi nici-o atracţie turistică (nici măcar o jalnică crescătorie de aligatori!). Câinii Godfreylor lătrau fără astâmpăr, ca pentru a susţine că sezonul vilegiaturiştilor de iarnă se apropia de final, dar că mai avea mult până să se închidă. În aceeaşi zi în care chefliii country părăsiră Duma, poliţiştii apărură la

uşa casei lui Candy Brown din Sarasota cu un mandat de percheziţie. Potrivit Canalului 6, luară cu ei mai multe obiecte. O zi mai târziu, cele trei doamne de la 39 mă

bătură din nou la scrabble; n-am reuşit să formez nici măcar trei cuvinte, dar am învăţat că qiviut7 este un cuvânt.

Când am ajuns acasă şi am deschis televizorul, Canalul 6 -

care acoperă toată Coasta însorită - afişa logo-ul ŞTIRI LA CALD. Candy Brown fusese arestat. Potrivit „surselor apropiate anchetei“, două dintre obiectele confiscate în urma percheziţiei erau piese de lenjerie intimă, dintre care una pătată de sânge. Teste ADN aveau să urmeze aşa cum ziua urmează nopţii. Candy Brown n-a aşteptat. Ziarul din ziua următoare l-a citat spunând poliţiei: „M-am drogat şi am făcut un lucru teribil.“ Asta am citit în vreme ce-mi beam sucul de dimineaţă. Deasupra articolului era Fotografia, deja familiară pentru mine ca fotografia lui Kennedy împuşcat în Dallas. Fotografia îl înfăţişa pe Candy strângând-o de încheietura mâinii pe Tina Garibaldi, care stătea cu ochii ridicaţi întrebători spre el. Telefonul sună.

Am ridicat fără să mă uit la el şi am spus alo. Eram preocupat de Tina Garibaldi. Era Wireman. Întreba dacă nu pot veni la el pentru puţin timp. Am spus sigur, cum să nu, am dat să-mi iau rămas-bun, apoi mi-am dat seama că aud ceva - nu în vocea lui, ci dincolo de ea - ceva ce numai normal nu era. L-am întrebat care e problema.

– Am impresia că am orbit la ochiul stâng, muchacho.

Râse puţin. Era un sunet ciudat, pierdut.

– Ştiam că va urma asta, dar tot e puţin şocant. Cred că

aşa ne simţim cu toţii când ne trezim m-m...

Inspiră sacadat.

– Poţi să vii? Am încercat s-o aduc pe Annmarie de la Bay Area Private Nursing, dar e plecată pe teren şi... poţi să vii, Edgar? Te rog!

7 Sub-blana boului moscat, cuvânt din limba inuiţilor (n. tr.).

– Ajung imediat. Rezistă, Wireman. Rămâi unde eşti şi rezistă.

V

Eu, unul, nu avusesem probleme cu vederea de săptămâni bune. Accidentul cauzase o anumită pierdere a vederii periferice şi aveam înclinaţia să mă-ntorc la dreapta ca să

văd lucrurile pe care înainte le desluşeam cu uşurinţă când priveam înainte, dar altfel stăteam bine la departamentul vedere. Ieşind la anonimul meu Chevy de închiriat, m-am întrebat cum m-aş simţi dacă roşeaţa aceea sângerie ar reîncepe să se scurgă peste lucruri... sau dacă mă trezeam într-o dimineaţă cu o văgăună neagră într-o parte a lumii mele. Asta m-a făcut să mă întreb cum reuşise Wireman să

râdă. Fie şi numai puţin.

Aveam mâna pe mânerul portierei când mi-am amintit că

spusese că Annmarie Whistler, pe care se baza să stea cu Elizabeth când el trebuia să plece pentru un timp oarecare, era pe teren. M-am grăbit înapoi în casă şi l-am sunat pe Jack pe mobil, rugându-mă să răspundă şi să poată veni. De răspuns, răspunse şi de venit, veni. Punct înscris pe tabela echipei gazdă.

VI

În dimineaţa aceea am ieşit de pe insulă pentru prima dată la volanul maşinii şi mi-am dat în petic de zile mari, intrând în traficul bară-la-bară care mergea spre nord pe Tamiami Trail. Ne îndreptam spre Sarasota Memorial Hospital. Asta, la recomandarea doctorul lui Elizabeth, pe care-l sunasem în pofida slabelor proteste ale lui Wireman.

Iar acum Wireman mă tot întreba dacă eu sunt bine, dacă

sunt sigur că mă descurc, dacă n-ar fi fost mai bine să-l las pe Jack să-l ducă, pentru ca eu să rămân cu Elizabeth.

– Sunt bine, am spus.

– Păi, pari speriat de moarte. Atâta lucru văd şi eu. Ochiul lui drept se mutase pe direcţia mea. Stângul încerca să-l urmeze, dar fără mare succes. Era injectat, puţin întors în sus şi vărsa lacrimi nepăsătoare.

– O să-ţi iei câmpii, muchacho?

– Nu. Pe deasupra, ai auzit ce a spus Elizabeth. Dacă nu te duceai singur, lua ea mătura şi te scotea în bătaie pe uşă.

Nu avusese de gând ca „domnişoara Eastlake“ să ştie că e ceva în neregulă cu el, dar femeia venise în bucătărie cu cadrul şi auzise ceva din conversaţia noastră. Şi pe deasupra, suferea şi ea puţin de ceea ce suferea Wireman.

Lucrul ăsta era trecut sub tăcere între noi, dar exista.