Şi apoi clac, ca să-i pună capac. Dacă credeam că e posibil

să mi se întâmple mie aşa ceva? Nu, muchacho, nici în cele mai sumbre momente, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina. Tata şi mama s-au rugat de mine să merg la psihiatru şi pentru puţin timp - opt luni după înmormântări - chiar am mers. Eram sătul să plutesc prin lume ca un balon legat la un metru deasupra capului meu.

– Cunosc sentimentul, am spus.

– Ştiu că-l cunoşti. Noi doi, tu şi cu mine, ne-am cazat în iad la schimburi diferite. Şi am şi ieşit, presupun, deşi mie încă-mi mai fumegă călcâiele. Dar ţie?

– Mda.

– Psihiatrul... un om de treabă, dar nu puteam să vorbesc cu el. În prezenţa lui nu eram coerent. În prezenţa lui mă

trezeam că rânjesc mult. Mă tot aşteptam ca o tipă mişto în costum de baie să apară cu cecul meu mare de carton.

Publicul avea să-l vadă şi să aplaude. Şi în cele din urmă, un cec chiar a venit. Când ne-am căsătorit, am făcut o dublă poliţă de asigurare de viaţă. Când a venit Ez, i-am mărit valoarea. Aşa că într-adevăr am câştigat la loteria.

Mai ales când pui peste asta despăgubirea primită de Julia după accidentul din parcarea supermarketului. Aşa ajungem la asta. Ridică mapa cenuşie subţire.

– Gândul la sinucidere a existat, îmi dădea târcoale din ce în ce mai aproape.

Atracţia principală era ideea că Julia şi Esmeralda ar putea încă să fie acolo, aşteptându-mă să le prind din urmă... dar poate că nu m-ar fi aşteptat la nesfârşit. În termeni convenţionali, nu sunt un om credincios, dar cred că există

măcar o şansă să existe viaţă după moarte, şi că

supravieţuim ca... ştii tu, ca noi înşine. Dar sigur că...

Un surâs rece îi atinse colţurile buzelor.

– În cea mai mare parte, eram pur şi simplu deprimat.

Aveam un pistol în seif. Unul de calibru 22. Îl cumpărasem pentru a-mi proteja căminul după ce s-a născut Esmeralda.

Într-o seară, m-am aşezat cu el în mână la masa din

sufragerie şi... cred că ştii deja partea asta de poveste, muchacho.

Am ridicat o mână şi am fluturat-o într-un gest de poate si, poate no.

– M-am aşezat la masa din sufragerie din casa mea goală.

Era o fructieră acolo, care se datora băiatului pe care-l angajasem să-mi facă cumpărăturile. Am pus pistolul pe masă şi am închis ochii. Am rotit fructiera de două sau trei ori. Mi-am spus că dacă iau un măr din ea, pun pistolul la tâmplă şi-mi curm zilele. Dacă era o portocală, însă... atunci aveam să-mi iau câştigurile de loterie şi să plec la Disney World.

– Auzeai frigiderul, am spus.

– Aşa e, recunoscu el cu surprindere. Auzeam frigiderul - şi murmurul motorului, şi clinchetul aparatului de făcut gheaţă. Am întins mâna şi am luat un măr.

– Ai trişat?

Wireman zâmbi.

– O întrebare pertinentă. Dacă întrebi dacă am tras cu ochiul, răspunsul e nu. Dacă întrebi dacă am memorat aşezarea fructelor în bol... Înălţă din umeri. Quien sabe? În orice caz, am luat un măr: la păcatul originar, am pus toţi o piatră de hotar. N-a fost nevoie să muşc din el sau să-l miros; îmi dădeam seama ce este după coajă. Aşa că, fără

să deschid ochii - sau să-mi acord ocazia de a gândi - am luat pistolul şi mi l-am pus la tâmplă.

Mimă gestul cu mâna pe care eu n-o mai aveam, îndoind degetul mare şi lipind arătătorul de cicatricea mică şi rotundă pe care părul lui lung şi cărunt de obicei o ascundea.

– Ultimul meu gând a fost: „Măcar n-o să mai fiu nevoit să

ascult frigiderul ăla, şi nici să mai mănânc vreo plăcintă cu carne scoasă din el. Nu-mi amintesc nici-o bubuitură. Chiar şi aşa, toată lumea s-a făcut albă, şi acela a fost sfârşitul celeilalte vieţi a lui Wireman. Acum... vrei să auzi porcăriile halucinogene?

– Da, te rog.

– Vrei să vezi dacă se potrivesc cu alte tale, aşa-i?

– Da.

Şi-mi veni în minte o întrebare. Una de o anume importanţă, poate.

– Wireman, ai avut vreun acces din ăsta telepatic...

recepţii stranii... oricum vrei să le numeşti... înainte să vii pe Duma Key?

Mă gândeam la Gandalf, căţelul Monicăi Goldstein, şi la cum mi se păruse că l-am strâns de gât cu braţul pe care nu-l mai aveam.

– Da, de două sau de trei ori, spuse el. Poate-ţi povestesc despre ele cu timpul, Edgar, dar nu vreau să-l ţin pe Jack cu domnişoara Eastlake prea mult timp. Lăsând deoparte toate neajunsurile, probabil că îşi face griji pentru mine. E o persoană tare scumpă.

Aş fi putut spune că şi Jack - şi el o persoană scumpă

într-un fel - probabil că-şi face griji; în schimb i-am spus să

continue.

– Deseori, te învăluie ceva roşu, muchacho, zise Wireman.

Nu cred că-i tocmai o aură şi nu-i tocmai un gând... mai puţin atunci când chiar asta este. De trei sau patru ori am perceput-o din partea ta sub forma unui cuvânt, dar şi a unei culori. Şi da, o dată când nu eram pe Duma Key. Când eram la Scoto.

– Când nu-mi venea un cuvânt.

– Aşa să fie? Nu-mi amintesc.

– Nici eu, dar sunt sigur că atunci a fost. Roşu e un cuvânt mnemonic pentru mine. Un declanşator. Dintr-un cântec al Rebei McEntyre, ca să vezi. L-am descoperit aproape întâmplător. Şi mai e ceva, cred. Când uit câte ceva, am tendinţa să... ştii tu...

– Să te simţi puţin călcat pe bătături?

M-am gândit la cum am luat-o pe Pam de gât. La cum am încercat s-o strangulez.

– Mda, am aprobat. Se poate spune şi aşa.

– A!