sunt înclinată să fac asta, ştiu că e aşa - dar în cazul de faţă
cred că nu greşesc. Dacă ai de gând să rămâi, Edgar, nu trebuie s-o mai inviţi pe fiica ta. În nici-o împrejurare. Duma Key nu-i un loc sigur pentru fiice.“
Am rămas prostrat, cu privirea la robotul telefonic. Nu-i un loc sigur, înainte spusese că nu este un loc prielnic, sau cel puţin aşa îmi aminteam eu. Termenii ăştia doi însemnau acelaşi lucru sau nu?
„Şi arta ta. Mai e chestiunea artei tale.“ Părea că se scuză
şi parcă avea răsuflarea puţin tăiată. „Nu e plăcut să-i spui unui artist ce să facă; de fapt, nimeni nu poate să-i spună
unui artist ce să facă, şi totuşi... O, Doamne...“ Izbucni în tuşea descătuşată şi spartă a fumătorului de o viaţă. „Nu e plăcut să vorbeşti despre lucrurile astea direct... sau să ştii măcar cum să vorbeşti despre ele direct... dar pot să-ţi dau un sfat, Edgar? De la cineva care doar apreciază către cineva care creează? Mi s-ar permite asta?“
Am aşteptat. Aparatul tăcea. M-am gândit că poate banda se terminase. Sub picioarele mele, scoicile murmurau încet, parcă împărtăşindu-şi secrete. Pistolul, fructul. Fructul, pistolul. Apoi ea reluă.
„Dacă oamenii care conduc Scoto sau Avenida îţi oferă
şansa să-ţi expui lucrările, te-aş sfătui cu tărie să accepţi.
Ca şi alţii să se bucure de ele, desigur, dar în principal ca să
scoţi cât mai multe dintre ele de pe Duma.“ Inspiră adânc, audibil, ca o femeie ce se pregăteşte să pună capăt unei sarcini anevoioase. Părea complet şi absolut sănătoasă la cap, prezentă şi conştientă de moment. „Nu le lăsa să se strângă. Ăsta e sfatul meu pentru tine, bine intenţionat şi fără niciun... niciun... interes personal? Da, asta vreau să
spun. Să laşi opere artistice să se strângă aici este ca şi când ai lăsa prea multă electricitate să se acumuleze într-o baterie. Dacă faci asta, bateria poate exploda.“
Nu ştiam dacă asta este adevărat sau fals, dar am prins ideea.
„Nu-ţi pot spune de ce stau lucrurile aşa, dar aşa stau“, continuă ea... şi am avut o bruscă intuiţie că minţea în privinţa asta. „Şi cu siguranţă, dacă crezi în artă de amorul artei, pictura e partea importantă, nu-i aşa?“ Vocea ei era aproape linguşitoare acum. „Chiar dacă nu e nevoie să-ţi
vinzi tablourile ca să-ţi cumperi pâinea cea de toate zilele, să-ţi împărţi opera cu alţii... s-o dăruieşti lumii... în mod sigur artiştii ţin la astfel de lucruri, nu? Să dăruiască.“
De unde să ştiu eu ce era important pentru artişti? Doar în ziua aceea aflasem ce soi de stabilizator să aplic pe tablouri ca să le protejez după ce terminam cu ele. Eram un... cum mă numiseră Nannuzzi şi Mary Ire? Un primitiv american.
O nouă pauză. Apoi: „Cred că acum am să închei. Mi-am spus păsul Gândeşte-te doar, te rog, la ce am spus, dacă ai de gând să rămâi, Edward. Şi abia aştept să-mi citeşti.
Multe poezii, sper. O să fie un regal. Rămas-bun pentru moment. Mulţumesc că ai ascultat o femeie bătrână.“ O
pauză. Apoi adăugă: „Masa se scurge. Trebuie să fie aşa.
Îmi pare tare rău.“
Am aşteptat douăzeci de secunde, apoi treizeci.
Ajunsesem la concluzia că uitase să închidă şi întindeam mâna să apăs butonul STOP al robotului telefonic, când femeia vorbi din nou. Doar patru cuvinte, şi nu aveau mai multă logică decât chestia cu masa care se scurge, însă tot îmi făcură pielea de găină pe braţe şi-mi ridicară măciucă
părul de pe ceafă.
„Tata era înotător subacvatic“, spuse Elizabeth Eastlake.
Fiecare cuvânt era pronunţat răspicat. Apoi se auzi clicul clar al receptorului pus în furcă.
„Niciun alt mesaj“, rosti robotul telefonic. „Banda de mesaje este plină.“
Am rămas uitându-mă fix la aparat, m-am gândit să şterg caseta, apoi m-am hotărât s-o păstrez şi să-i spun lui Wireman s-o asculte. M-am dezbrăcat, m-am spălat pe dinţi şi m-am dus la culcare. Am zăcut în întuneric, simţind pulsaţia blândă din cap, în timp ce sub mine scoicile şopteau iar şi iar ultimul lucru spus de ea: Tata era înotător subacvatic.
8. PORTRET DE FAMILIE
I
Lucrurile s-au potolit o vreme. Uneori aşa se întâmplă.
Oala fierbe, apoi, înainte să dea în foc, o mână - Dumnezeu, soarta, poate doar întâmplarea - micşorează flacăra sub ea.
I-am spus asta odată lui Wireman şi el a replicat că viaţa e ca vinerea într-o telenovelă. Îţi dă iluzia că totul o să se lege, apoi aceleaşi rahaturi o iau de la capăt lunea.
Credeam c-o să vină cu mine la doctor şi c-o să aflăm ce probleme are. Credeam c-o să-mi spună de ce se împuşcase în cap şi cum poţi supravieţui unui astfel de lucru. Răspunsul părea să fie: „Cu crize şi mari probleme să
citeşti scrisul mic.“ Poate că-mi va spune şi motivul pentru care patroana lui e aşa de chitită să nu vină Ilse pe insulă.
Şi cireaşă de pe tort: voi hotărî ce urmează în viaţa lui Edgar Freemantle, Marele Primitiv American.
Niciunul dintre lucrurile acestea nu s-a întâmplat cu adevărat, cel puţin o vreme. Viaţa aduce într-adevăr schimbări şi rezultatele finale sunt uneori explozive, dar în telenovele şi în viaţa reală, marile deflagraţii deseori au fitil lung.
Wireman a fost într-adevăr de acord să vină la doctor cu mine şi „să i se examineze capul“, dar numai în martie.
Februarie era prea plin, spuse.
Rezidenţii de iarnă - ceea ce Wireman numea „mensualii“, de parcă ar fi fost perioade menstruale, nu chiriaşi -
începeau să se mute în proprietăţile Eastlake din primul weekend. Primele păsări migratoare care soseau erau cei pe care Wireman îi plăcea cel mai puţin. Aceştia erau familia Godfrey din Rhode Island, cunoscuţi lui Wireman (şi
