Probabil că-l ajutau atâţia ani de tenis şi golf. - Se gândi la asta un moment. - Totuşi, aveam de partea mea şi nebunia, şi tinereţea. Pusesem deja mâinile pe el pe când a dat potera buzna înăuntru. A fost nevoie de şase avocaţi ca să

mă tragă de pe el, şi i-am rupt lui Paul Stuart sacoul în două. Drept pe mijlocul spatelui. - Clătină încet din cap, stânga-dreapta. - Dacă l-ai fi auzit pe hijo de pută ăla

ţipând! Şi dacă m-ai fi auzit pe mine. Cele mai aiuritoare lucruri la care te poţi gândi, inclusiv acuzaţii - strigate din toţi rărunchii - la adresa pasiunii lui pentru chiloţii de damă. Şi ca-n cazul tatălui paznicului, cred că şi asta s-ar putea să fi fost adevărat. Comic, nu? Şi, nebunesc sau nu, geniu în drept sau nu, acela a fost sfârşitul carierei mele la Aflum, Futum şi Uitucum.

– Îmi pare rău, am spus.

– De nada, tot răul spre bine, zise el pe un ton oficial. Pe când avocaţii mă scoteau cu forţa din biroul lui - care era devastat - am făcut o criză. Cea mai cea dintre grand mals.

Dacă n-ar fi fost pe aproape un conţopist cu o oarecare pregătire medicală, aş fi putut să mor chiar acolo. Aşa însă, am zăcut în inconştienţă trei zile. Dar, hei, mi-a prins bine somnul. Aşa că acum...

Deschise mapa şi-mi dădu trei radiografii. Nu erau la fel de bune ca secţiunile corticale produse de un RMN, dar înţelegeam din experienţa personală ceea ce vedeam.

– Iată-l, Edgar, un lucru care mulţi susţin că nu există: creierul unui avocat.

Ai şi tu poze asemănătoare?

– Să spunem în felul următor: dacă aş vrea să umplu un clasor... El rânji.

– Dar cine şi-ar dori un clasor cu poze din astea? Vezi glonţul?

– Da. Probabil că ţineai pistolul...

Am ridicat mâna, înclinând arătătorul într-un unghi descendent destul de pronunţat.

– Cam aşa. Şi tre' să fi fost un rateu parţial. Forţa de propulsie a ajuns cât să-mi înfigă glonţul în cutia craniană şi să-l devieze în jos într-un unghi şi mai pronunţat. Mi-a forat în creier şi s-a oprit. Dar înainte de asta, a creat un soi de...

nu ştiu...

– Val-provă?

Ochii i s-au luminat.

– Exact! Numai că textura materiei cenuşii seamănă mai mult cu ficatul de viţel decât cu apa.

– Iuuuu! Frumos.

– Ştiu. Wireman ştie să fie elocvent, el recunoaşte asta.

Glonţul a creat un val-provă descendent, care a provocat edem şi presiune asupra chiasmei optice. Asta e punctul de ramificare a nervilor optici din creier. Pricepi complexitatea chestiunii? M-am împuşcat în tâmplă şi nu doar că am supravieţuit, dar m-am ales şi cu un glonţ care-mi face probleme la echipamentul localizat aici. - Lovi cu degetul osul de deasupra urechii drepte. - Şi problemele se înrăutăţesc pentru că glonţul se mişcă. E cu cel puţin jumătate de centimetru mai adânc decât era acum doi ani.

Probabil mai mult. Nu aveam nevoie să-mi dea Hadlock sau Principe informaţia asta; o văd cu ochii mei în pozele astea.

– Atunci, lasă-i să te opereze, Wireman, şi să-l scoată. Eu şi Jack o să avem grijă de Elizabeth până când te întorci în...

El clătină din cap.

– Nu? De ce nu?

– E prea adânc ca să fie operat, amigo. De aia nu i-am lăsat să mă interneze. Credeai c-o fac pentru că sufăr de complexul Bărbatului Marlboro? Nici pomeneală. Zilele în care sa aştept să fiu mort s-au încheiat. Încă mi-e dor de soţia şi de fiica mea, dar acum trebuie să am grijă de domnişoara Eastlake, şi am ajuns să ador Duma Key. Şi mai eşti tu, Edgar. Vreau să aflu cum evoluează povestea ta.

Dacă regret ce am făcut? Uneori si, alteori no. Când e si, îmi reamintesc că atunci n-am fost acelaşi om care sunt acum, şi că trebuie să nu-l mai învinovăţesc pe Wireman cel de odinioară. Omul acela era atât de rătăcit şi de rănit, încât de fapt nu el a fost de vină. Asta e cealaltă viaţă a mea şi încerc să privesc problemele mele din ea ca pe... ei, bine...

ca pe nişte defecte din naştere.

– Wireman, asta-i bizar.

– Este? Gândeşte-te la situaţia ta. M-am gândit la situaţia mea. Eram un om care-şi strânsese de gât propria soţie şi

apoi uitase asta. Un om care dormea acum cu o păpuşă pe cealaltă jumătate de pat. Am decis să-mi ţin părerile pentru mine.

– Doctorul Principe vrea să mă interneze doar pentru că

reprezint un caz interesant.

– N-ai de unde să ştii.

– Dar ştiu! vorbi Wireman cu o pasiune surprinzătoare. Am întâlnit cel puţin patru Principi de când mi-am făcut singur asta. Sunt înfiorător de asemănători: sclipitori, dar duplicitari, incapabili de empatie, doar un pas sau doi îi despart de sociopaţii despre care obişnuia să scrie John D.

MacDonald. Principe nu mă poate opera mai mult decât ar putea opera un pacient care prezintă o tumoare malignă

situată exact în acelaşi loc. În cazul unei tumori ar putea măcar să încerce cu radiaţii. Un glonţ de plumb nu răspunde la asta. Principe o ştie, dar e fascinat. Şi nu vede niciun rău în a-mi da speranţe false, dacă aşa mă va vedea într-un pat de spital unde să mă poată întreba dacă mă

doare când face... asta. Iar mai târziu, după ce voi muri, poate că se va alege cu o lucrare ştiinţifică din toată

tărăşenia. Se va putea duce la Cancun să bea şpriţuri reci pe plajă.

– Eşti dur.

– Nu-s la fel de dur ca ochii lui Principe ăsta - aceia sunt duri. Le-am aruncat o singură privire şi mi-a venit să fug în cealaltă direcţie cât încă mai pot. Şi cam asta am şi făcut.

Am clătinat din cap şi am abandonat subiectul.

– Deci care-i perspectiva de viitor?

– Ce-ar fi să te pui în mişcare? Locul ăsta începe să-mi dea fiori. Tocmai mi-am dat seama că aici a răpit-o pe fetiţă

descreieratul ăla.

– Puteam să-ţi spun asta când am oprit.

– Poate că-i mai bine că ai păstrat secretul. Căscă şi adăugă: Doamne, ce obosit sunt!

– E din cauza stresului.

M-am uitat în ambele direcţii, apoi m-am întors pe Tamiami Trail. Încă nu-mi venea să cred că sunt la volan, dar începea să-mi placă.

– Perspectiva nu e tocmai roză. Iau destul Doxepin şi Zonegran acum cât să omori un cal - astea-s antispastice şi şi-au făcut datoria destul de bine, dar ştiam c-o să am probleme în seara când am cinat la Zoria's. Am încercat s-o neg, dar ştii ce se spune: negarea l-a înecat pe faraon şi Moise i-a eliberat pe Copiii lui Israel.