Sau la care nu reuşeam eu să ajung. M-am auzit ţipând să

înceteze, te rog din suflet, încetează. Dar sigur că nu exista decât un mod de a o face să înceteze. M-am ridicat în genunchi şi m-am târât spre scări, auzind scrâşnetul când am călcat cu un genunchi pe telecomandă şi am spart-o, dar schimbând mai întâi canalul. Pe CMT: Country Music Television. Alan Jackson cânta despre crimă pe Music Row.

De două ori pe când urcam scările am dat să mă apuc de balustradă, atât de prezentă era pentru mine mâna

dreaptă. Simţeam de-a dreptul palma transpirată scârţâind pe lemn înainte să treacă prin el ca un fuior de fum.

Cumva, am ajuns pe palier şi m-am ridicat împleticit în picioare. Am aprins toate becurile apăsând comutatoarele cu antebraţul şi am şontâcăit până la şevalet într-o alergare opintită. Pe el era un Fata şi corabia parţial terminat. L-am dat deoparte fără a-i arunca o privire şi am trântit o pânză

goală în locul lui. Respiram sacadat, cu gemete scurte şi înflăcărate. Sudoarea îmi şiroia din păr. Am luat o cârpă de şters peneluri şi mi-am aruncat-o peste umăr aşa cum aruncam baveţici când fetele erau mici. Am prins o pensulă

între dinţi, alta am aninat-o după ureche, am dat să iau o a treia, dar am luat în schimb un creion. Din clipa în care am început să schiţez, hidoasa furnicătură de la braţ început să

scadă. Până la miezul nopţii, tabloul era gata şi furnicătura trecuse. Numai că nu era un simplu tablou, nu acesta; acesta era Tabloul, şi era bun, dacă mi-e permis s-o spun.

Şi mi-e permis. Eram într-adevăr un nemernic extrem de talentat. Îl înfăţişa pe Candy Brown cu mâna pe încheietura Tinei Garibaldi. O înfăţişa pe Tina uitându-se în sus cu ochii aceia negri, teribili în inocenţa lor. Îi surprinsesem privirea atât de bine, încât dacă părinţii ei ar fi zărit doar pentru o clipă produsul final, le-ar fi venit să se sinucidă. Însă părinţii ei nu aveau să vadă asta vreodată.

Nu, nu tabloul acesta.

Tabloul era o copie aproape exactă a fotografiei care apăruse în toate ziarele din Florida măcar o dată din 15

februarie încoace, şi probabil în majoritatea publicaţiilor de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Exista o singură mare deosebire. Sunt sigur că Dario Nannuzzi ar fi văzut-o ca pe o tuşă personală - Edgar Freemantle, Primitivul American, evitând cu lejeritate căderea în clişeu, străduindu-se să-i reinventeze pe Candy şi Tina, această pereche nefastă -

însă nici Nannuzzi nu avea să vadă acest tablou vreodată.

Am aruncat pensulele înapoi în borcanele lor de maioneză.

Eram plin de vopsea până la cot (şi pe toată partea stângă

a feţei), dar numai la a mă curăţa nu-mi stătea mintea.

Mi-era foame mult prea tare.

Aveam hamburgeri, dar nu erau dezgheţaţi. La fel şi cotletul de porc pe care Jack îl luase de la Morton's săptămâna trecută. Iar ceea ce-mi mai rămăsese din rezerva de salam de Bologna mâncasem la cină. Aveam însă o cutie nedesfăcută de cereale Special K cu Fructe & Iaurt. Am început să torn într-un bol, dar la cât eram de înfometat, bolul aducea la dimensiune cam cu un degetar.

L-am dat deoparte atât de tare, că a ricoşat în cutia pentru pâine, am luat un castron din dulapul de deasupra aragazului şi am vărsat în el toată cutia de cereale. Am turnat peste un sfert de litru de lapte, am adăugat şapte sau opt linguri cu vârf de zahăr, apoi m-am apucat de înfulecat, oprindu-mă doar o dată pentru a mai turna nişte lapte. Am mâncat tot, apoi am pornit moleşit spre pat, oprindu-mă la televizor pentru a-l reduce la tăcere pe cowboy-ul de la oraş ce cânta în clipa aceea. M-am prăbuşit de-a curmezişul pe cuvertură şi m-am trezit ochi în ochi cu Reba, în timp ce scoicile de sub Marele Roz murmurau.

Ce ai făcut? întrebă Reba. Ce ai mai făcut de data asta, om rău ce eşti?

Am încercat să spun Nimic, dar am adormit înainte să-mi iasă cuvântul pe gură. Şi pe deasupra, ştiam că n-are niciun rost.

XII

M-a trezit telefonul. Am izbutit la a doua încercare să apăs butonul din dreapta şi am spus ceva ce semăna vag cu

„alo“.

– Muchacho, trezeşte-te şi vino la micul dejun! strigă

Wireman. Friptură şi ouă! E o sărbătoare! Cel puţin, eu sărbătoresc. Domnişoara Eastlake e iar în ceaţă.

– Ce sărbă...

Atunci mă izbi singurul lucru care putea fi, şi am sărit ca ars, răsturnând-o pe Reba la podea.

– Ţi-a revenit vederea?

– Nu-i atât de bună vestea, mă tem, dar e bună. E un lucru pe care toată Sarasota îl poate sărbători. Candy Brown, amigo. Paznicii care fac numărătoarea de dimineaţă l-au găsit mort în celulă.

Pentru un moment, furnicătura aceea mă fulgeră pe braţ

în jos, şi era roşie.

– Ce se spune? m-am auzit că întreb. Sinucidere?

– Nu ştiu, dar orice ar fi - sinucidere sau cauze naturale - a economisit o droaie de bani pentru statul Florida şi i-a scutit pe părinţi de chinul procesului. Vii să dansăm împreună

dansul bucuriei, ce zici?

– Lasă-mă doar să mă îmbrac, am rostit. Şi să mă spăl. M-am uitat la braţul meu stâng. Era stropit multicolor.

– Am stat treaz până târziu.

– Ai pictat?

– Nu, i-am tras-o Pamelei Anderson.

– Viaţa ta imaginară e de o sărăcie tristă, Edgar. Eu i-am tras-o lui Venus din Milo noaptea trecută, şi fata avea braţe.

Să nu întârzii mult. Cum îţi plac huevo- urile?

– O, omletă. Vin într-o jumate de oră.

– E bine aşa. Tre' să recunosc că nu pari foarte entuziasmat de vestea pe care ţi-am dat-o.

– Încă mă străduiesc să mă trezesc. Una peste alta, trebuie să spun că sunt foarte bucuros că e mort.

– Ia-ţi un număr de ordine şi treci la coadă, zise el şi închise.

XIII

Deoarece telecomanda era spartă, a trebuit să comut posturile manual, o îndemânare străveche, dar pe care am descoperit că încă o stăpânesc. Pe 6, „Tina non-stop“

fusese înlocuită de o nouă emisiune: „Candy non-stop“. Am ridicat volumul la un nivel aproape insuportabil şi am ascultat în timp ce mi-am frecat vopseaua de pe piele.

După toate aparenţele, George „Candy“ Brown murise în somn. Un paznic căruia i se luase interviu spunea: „Tipu'

sforăia mai tare ca toţi deţinuţii pe care i-am avut vreodată