– Deci, de unde ştiai că vrea să se sinucidă? întrebă ea.
Vreau să ştiu şi, Dumnezeu mi-e martor, o să-mi spui înainte să închid. Mi-am jucat rolul, iar acum tu o să-mi spui.
Iat-o pe tapet, întrebarea pe care n-o pusese înainte; fusese prea concentrată pe modul în care aflasem de ea şi Tom. Ei, bine, Wireman nu era singurul pasionat de zicători; şi tata ştiuse câteva. Una era: Când o minciună nu e de-ajuns, adevărul va trebui să-i ia locul.
– De când cu accidentul, am început să pictez, am spus.
Ştii asta.
– Şi?
I-am spus de schiţa pe care o făcusem şi în care apăreau ea, Max din Palm Desert şi Tom Riley. De unele căutări internautice pe care le întreprinsesem în lumea fenomenologică a membrelor-fantomă. Şi că-l văzusem pe Tom Riley stând în capul scărilor ce urcau spre ceea ce presupuneam că acum este studioul meu, gol-puşcă, fără
un ochi şi cu găvanul plin de sânge închegat.
Când am încheiat, a urmat o tăcere lungă. N-am întrerupt-o. Într-un târziu, ea spuse pe o nouă şi precaută
voce:
– Chiar crezi asta, Edgar - orice din asta?
– Wireman, tipul de mai jos de pe plajă... M-am oprit, înfuriat împotriva voinţei mele. Şi nu pentru că-mi lipseau cuvintele. Sau nu tocmai. Chiar aveam de gând să-i spun că
tipul de mai jos de pe plajă era, uneori, telepat, aşa că el mă credea?
– Ce-i cu tipul de mai jos de pe plajă, Edgar?
Vocea ei era calmă şi blândă. Am recunoscut-o din prima lună, sau cam aşa, de după accidentul meu. Era vocea ei de
„Edgar o ia pe arătură“.
– Nimic, am spus. Nu are importanţă.
– Trebuie să-l suni pe doctorul Kamen şi să-i vorbeşti de ideea asta nouă a ta, spuse ea. Ideea asta, cum că eşti medium. Nu-i scrie un e-mail, ci sună-l. Te rog!
– Bine, Pam.
Mă simţeam foarte obosit. Ca să nu mai spun frustrat şi scos din pepeni.
– Bine ce?
– Bine, te aud. Te recepţionez clar. Înţeleg perfect ce spui.
Nici să nu te gândeşti la asta. N-am vrut decât să salvez viaţa lui Tom Riley.
La asta, ea nu avu niciun răspuns. Şi nici-o explicaţie raţională la ceea ce ştiusem despre Tom. Prin urmare, aşa am lăsat-o. Închizând telefonul, gândul pe care l-am avut a fost: Nici-o faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Poate că acesta a fost şi gândul ei.
VI
Mă simţeam furios şi pierdut. Vremea umedă şi posomorâtă nu era de ajutor. Am încercat să pictez şi n-am putut. Am coborât la parter, am luat un maculator şi m-am
trezit că fac doar mâzgăleli din acelea de care făceam în cealaltă viaţă în timp ce vorbeam la telefon: muţunachi cu urechi lungi. Tocmai voiam să arunc maculatorul în lături, când sună telefonul. Era Wireman.
– Vii după-masa asta? întrebă el.
– Sigur, am răspuns.
– Mă gândeam că poate, cu ploaia asta...
– Am de gând să vin cu maşina. Aici oricum frec menta.
– Bun. Numai să nu te aştepţi la Ora de Poezie. Stăpâna e-n ceaţă.
– Rău?
– La fel de rău ca oricând. Deconectată. În derivă. Confuză.
Inspiră adânc, după care expiră. Parcă aş fi ascultat o pală
de vânt suflând prin telefon.
– Ascultă, Edgar, nu-mi place că-ţi cer asta, dar aş putea s-o las în grija ta o vreme? Patruzeci şi cinci de minute, cel mult. Baumgartenii au avut probleme cu sauna - încălzitorul ăla afurisit e de vină - şi tipu' care vine s-o repare trebuie să-mi arate un comutator sau ceva. Şi să-i semnez fişa de lucru, desigur.
– Nici-o problemă.
– Eşti un prinţ. Te-aş săruta, de n-ai avea buzele alea râioase.
