la terminaţiile nervoase; avea sens pentru că oamenii ştiau

- la un anumit nivel pe care nu-l cunoşteau cu adevărat - că

ceea ce au în faţa ochilor provine dintr-un loc ce depăşeşte simplul talent. Sentimentul pe care-l transmiteau tablourile cu Duma era cel de groază, groază abia ţinută în frâu.

Groază ce aşteaptă să se dezlănţuie. Venind spre mal, împinsă de vele putrede.

V

Îmi era iarăşi foame. Mi-am făcut un sendviş şi l-am mâncat în faţa computerului. Citeam despre ultimele isprăvi ale The Hummingbirds - deveniseră un soi de mică obsesie pentru mine - când sună telefonul. Era Wireman.

– Mi-a trecut durerea de cap, spuse el.

– Aşa saluţi întotdeauna? am întrebat. Să mă aştept ca data viitoare când suni să începi cu „mi-am golit intestinele“?

– Nu te lega de asta. Mă doare capul încă de când m-am trezit pe podeaua din sufragerie după ce m-am împuşcat.

Uneori nu-i decât un zgomot de fundal şi alteori face o larmă ca-n seara de Ajun în iad, dar întotdeauna mă doare.

Şi ca prin minune, acum o jumătate de oră, durerea pur şi simplu s-a oprit. Îmi făceam o cană de cafea şi s-a oprit.

Nu-mi venea să cred. La început am crezut că sunt mort.

De atunci mă mişc cu grijă, aşteptând să se întoarcă şi să-mi tragă una pe cinste cu Ciocanul de Argint al lui Maxwell, dar nu s-a întors.

– Lennon-McCartney, am spus. 1968. Şi nu-mi spune că

greşesc.

Nu-mi spuse nimic. Tăcu mult timp. Dar îi auzeam respiraţia. Apoi, în sfârşit, spuse:

– Ai făcut tu ceva, Edgar? Spune-i lui Wireman. Spune-i tăticuţului tău.

M-am gândit să-i spun că n-am făcut absolut nimic. Apoi m-am gândit că poate se va uita în dosarul său cu radiografii şi va vedea că-i lipseşte una. M-am gândit şi la sendvişul din care muşcasem de câteva ori, dar din care încă mai rămăseseră destule muşcături.

– Dar vederea? E vreo schimbare în privinţa ei?

– Nu, becul stâng e tot stins. Şi după spusele lui Principe, n-o să se mai aprindă. Cel puţin nu-n viaţa asta.

La naiba. Dar nu ştiuse oare o parte din mine că treaba nu era încheiată? Jocul meu din dimineaţa aceasta cu markerul şi bucata de carton nici nu se putea compara cu orgasmul de noaptea trecută. Eram obosit. Nu mai voiam să fac nimic altceva astăzi, decât să şed şi să casc ochii la golf. Să

urmăresc cum apune soarele în caldo largo fără să pictez scena. Numai că acesta era Wireman. Wireman, blestemăţie.

– Mai eşti acolo, muchacho?

– Da, am spus. O poţi chema pe Annmarie Whistler pentru câteva ore, mai târziu?

– De ce? Pentru ce?

– Ca tu să-mi poţi poza pentru portret, am spus. Dacă încă

nu vezi cu ochiul ăla, presupun că am nevoie de Wireman în carne şi oase.

– Deci ai făcut ceva. Vocea lui era joasă. M-ai pictat deja?

Din memorie?

– Verifică-ţi mapa cu radiografii, am spus. Te aştept pe la patru. Vreau să trag un pui de somn mai întâi. Şi adu ceva de mâncare. Mi se face foame când pictez.

M-am gândit să completez cu un anumit tip de tablouri, dar n-am făcut-o. Consideram că spusesem destul.

VI

Nu eram sigur dacă o să reuşesc să adorm, dar am reuşit.

Alarma m-a trezit la ora trei. Am urcat în Micul Roz şi mi-am

analizat rezerva de pânze albe. Cea mai mare era înaltă de un metru şi jumătate şi lată de nouăzeci de centimetri, şi pe aceasta am ales-o. Am lărgit la maximum baza de susţinere a şevaletului şi am aşezat pânza albă de-a lungul. Forma aceea albă, asemănătoare cu un coşciug pe o rână, îmi trezi un mic fâlfâit de emoţie în stomac şi pe braţul drept în jos. Am îndoit degetele acelea. Nu le puteam vedea, dar le simţeam cum se deschid şi se închid. Simţeam unghiile cum mi se înfig în palmă. Erau lungi unghiile alea. Crescuseră de la accident încoace şi nu aveam cum să le tai.

VII

Îmi curăţăm pensulele când Wireman apăru pe plajă, înaintând cu paşi târşâiţi, ca de urs, ciripelele luându-şi zborul din faţa lui. Purta jeanşi şi un sveter, fără haină pe deasupra. Temperatura începuse să crească.

Urlă o vorbă de salut de la uşa din faţă şi eu i-am strigat să urce la etaj. Ajunse aproape până sus şi văzu pânza cea mare de pe şevalet.

– Măiculiţă, amigo, când ai spus portret credeam că

discutăm despre un prim-plan al capului.

– Cam asta şi o să pictez, am zis, dar mă tem că n-o să fie foarte realist. Am început deja să-l realizez. Aruncă o privire.

Radiografia şterpelită şi schiţa făcută în marker se aflau pe raftul de jos al mesei de lucru. I le-am dat lui Wireman, apoi m-am aşezat înapoi în faţa şevaletului. Pânza care aştepta acolo nu mai era complet goală şi albă. Trei sferturi de jos în sus erau ocupate de un dreptunghi desenat vag. Îl făcusem ţinând lipit de pânză întăritorul de carton de la cămaşă şi plimbând cu creion nr. 2 pe lângă marginile lui.

Wireman nu spuse nimic aproape două minute. Se tot uita de la radiografie la desenul pe care-l făcusem după ea, şi

invers. Apoi, pe o voce aproape prea joasă pentru a fi auzită:

– Despre ce discutăm aici, muchacho? Ce vrem să

spunem?

– Nimic, am zis. Nu încă. Dă-mi cartonul de cămaşă.

– Asta-i aici?

– Da, şi ai grijă. Îmi trebuie. Ne trebuie. Acum, radiografia nu mai are relevanţă.

Îmi dădu desenul făcut pe cartonul de cămaşă cu o mână