– Nu, am sunat ca să te conving că nu-s nebun.
Adusesem desenul cu mine. Acum am strâns receptorul între umăr şi ureche, ca să-l pot ridica.
– De ce-ţi pasă?
– Pentru că tu eşti convinsă că toată tărăşenia asta a pornit de la Ilse, şi nu e aşa.
– Dumnezeule, eşti incredibil! Dacă ar suna din Santa Fe şi ar spune că şi-a rupt un şiret, ai lua avionul într-acolo ca să-i cumperi unul nou!
– Nu-mi place nici că te gândeşti că eu sunt aici şi-mi pierd minţile, când nu e aşa. Prin urmare... mă asculţi?
Doar tăcere la celălalt capăt al firului, dar tăcerea era un semn destul de bun. Mă asculta.
– Ai ieşit de sub duş de zece sau poate cincisprezece minute. Spun asta pentru că părul îţi cade pe spatele rochiei de casă. Presupun că nici acum nu-ţi place uscătorul electric.
– Cum...
– Nu ştiu cum. Şedeai într-un şezlong când am sunat.
Probabil că l-ai cumpărat după divorţ. Citeai o carte şi mâncai o prăjitură. O prăjitură cu ovăz Grandma's. A ieşit soarele acum şi intră pe geam. Ai un televizor nou, din acela cu ecran plat.
Am făcut pauză.
– Şi o pisică. Ai o pisică. Doarme sub televizor.
O tăcere mormântală din partea ei. De partea mea, vântul sufla şi ploaia lovea geamurile. Eram pe cale s-o întreb dacă mai e acolo, când vorbi din nou, cu o voce fadă, care nu i se potrivea deloc. Crezusem că terminase să mă înţepe în inimă, dar greşisem.
– Nu mă mai spiona. Dacă m-ai iubit vreodată... nu mă mai spiona.
– Atunci, nu mai da vina pe mine, am spus pe o voce aspră
şi suficient de sigură. Brusc, mi-am amintit-o pe Ilse pregătindu-se să se întoarcă la Brown, Ilse stând în puternicul soare tropical în faţa terminalului Delta, uitându-se în sus la mine şi spunând: Meriţi să-ţi revii.
Uneori mă întreb dacă tu chiar crezi în asta. Ceea ce mi s-a întâmplat nu e vina mea. Accidentul n-a fost din vina mea şi nici asta nu este. N-am cerut-o eu.
Ea strigă:
– Şi crezi că am cerut-o eu?
Am închis ochii, rugându-mă din răsputeri să mă oprească
ceva, orice, să răspund furiei cu furie.
– Nu, sigur că nu.
– Atunci, lasă-mă în pace! Nu mă mai suna! Nu mă mai SPERIA!
Închise. Am rămas cu receptorul la ureche. A fost tăcere, apoi un clic puternic. A urmat distinctivul murmur modulat al Duma Key-ului. Astăzi suna cam subacvatic. Poate din cauza ploii. Am pus receptorul în furcă şi am rămas cu ochii îndreptaţi spre armură.
– Cred că discuţia a decurs foarte bine, sir Lancelot.
Niciun răspuns, şi exact asta meritam.
X
Am traversat holul principal, cel mărginit de plante, către intrarea în Salonul Porţelanurilor, uitându-mă înăuntru la Elizabeth, şi am văzut că dormea în aceeaşi poziţie, cu capul pe o parte. Sforăiturile ei, care înainte mi se păruseră
jalnice în bătrânicioşenia lor goală, erau acum liniştitoare; altfel, ar fi fost prea uşor să mi-o imaginez şezând acolo moartă, cu gâtul rupt. M-am întrebat dacă n-ar trebui s-o trezesc şi am hotărât s-o las să doarmă. Apoi m-am uitat la dreapta, către scările late, şi m-am gândit la ce spusese ea: O, o s-o găseşti pe palierul de la primul etaj.
Ce să găsesc?
Probabil că nu fusese decât o vorbă-n vânt, însă nu aveam nimic mai bun de făcut, aşa că m-am dus de-a lungul holului ce ar fi fost un pasaj într-o casă umilă - ploaia lovea în tavanul de sticlă - şi apoi am urcat scările late. M-am oprit la cinci trepte de palier, uitându-mă atent, apoi le-am urcat şi pe acestea. Era ceva, totuşi: o uriaşă fotografie alb-negru într-o ramă subţire, aurită. L-am întrebat pe Wireman mai târziu cum putuse o poză alb-negru din anii douăzeci să fie mărită atât de mult - trebuia să aibă cel puţin un metru jumătate pe unu douăzeci - fără a-şi pierde din claritate. Spuse că probabil fusese făcută cu un
Hasselblad, cel mai bun aparat foto non-digital fabricat vreodată.
În fotografie apăreau opt oameni stând pe nisipul alb, cu Golful Mexic în spate. Bărbatul era înalt şi chipeş şi părea să
aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani. Purta un costum de baie negru, ce consta dintr-o cămaşă cu cleme şi pantaloni scurţi care semănau cu chiloţii aceia strâmţi pe care-i poartă astăzi jucătorii de baschet. Aliniate de o parte şi de cealaltă a lui, stăteau cinci fete, cea mai mare o adolescentă coaptă, cele mai tinere, două blonduţe identice care mă duseră cu gândul la Gemenii Bobbsey din primele mele încercări de lectură. Gemenele purtau costume de baie la fel, cu fustiţe plisate, şi se ţineau de mână. În mâinile libere strângeau păpuşi Raggedy Ann cu picioruşe flasce, încinse cu şorţuleţe care îmi amintiră de Reba... iar părul câlţos şi întunecat la culoare de deasupra feţelor cu zâmbete goale ale păpuşilor gemene era în mod sigur ROŞU. În scobitura unui braţ, bărbatul - John Eastlake, nu aveam nici-o îndoială - o ţinea pe a şasea fetiţă, bebeluşul care avea să devină cu timpul hoaşca sforăitoare de la parterul acestei case. În spatele lor stătea o negresă
tânără, cam de douăzeci şi doi de ani, cu părul prins într-o năframă. Ţinea un coşuleţ de picnic şi, judecând după cât de încordaţi erau muşchii firavi ai braţelor ei, acesta era greu. La un antebraţ îi atârnau trei brăţări argintii.
Elizabeth surâdea şi întindea mânuţele durdulii spre cel care făcea acest portret de familie. Nimeni altcineva nu mai surâdea, deşi poate că se vedea fantoma unui surâs la colţurile gurii bărbatului; avea mustaţă şi de asta era greu să-ţi dai seama. Bona tânără şi neagră era categoric încruntată.
În mâna cu care nu ţinea bebeluşul, John Eastlake avea două lucruri. Unul era o mască de înotător subacvatic.
Celălalt era pistolul cu harpon pe care îl văzusem pe peretele din bibliotecă alături de celelalte arme. Întrebarea, mi se părea, era dacă o Elizabeth raţională ieşise sau nu din
acea pâclă mentală pentru suficient timp ca să mă trimită
