– Invită-l. O, pe mama şi tatăl tău, desigur. Pe surorile şi fraţii tăi.
– Părinţii mei sunt morţi şi doar pe mine m-au avut.
Bozie... Am aprobat din cap. Bozie ar veni. Dar să nu-i spui aşa, Wireman. Nu în faţa lui.
– Să-i spun unui alt avocat Bozie? Crezi că-s picat în cap?
Căzu pe gânduri. M-am împuşcat singur în cap şi n-am reuşit să mă sinucid, aşa că-i mai bine să nu răspunzi la ultima întrebare.
Nu-i acordam cine ştie câtă atenţie, pentru că mă
gândeam. Pentru prima dată înţelegeam că puteam da o petrecere de adio pentru cealaltă viaţă a mea... şi că
oamenii s-ar putea să vină. Ideea era deopotrivă
emoţionantă şi descurajantă.
– S-ar putea să vină toţi, să ştii, spuse el. Fosta ta, fiica ta globe-trotter şi contabilul tău sinucigaş. Gândeşte-te la asta: o adunătură de michiganezi.
– Minnesotani.
Ridică din umeri şi făcu din mâini un gest menit să arate că era totuna pentru el. O dovadă cam mare de îngâmfare pentru un tip din Nebraska.
– Aş putea închiria un avion, am spus. Un Gulfstream. Să
iau un etaj întreg la Ritz-Carlton. Să sparg o sumă
frumuşică. De ce naiba nu?
– Aşa-i, zise el şi chicoti. Joacă puţin rolul artistului înfometat.
– Mda, am spus. Să pun în geam un anunţ. LUCREZ
PENTRU TRUFE.
Atunci am râs amândoi.
IX
Când farfuriile şi paharele noastre se aflau în maşina de spălat vase, l-am condus înapoi la etaj, dar numai cât să-i fac o jumătate de duzină de fotografii digitale - prim-planuri mari, lipsite de farmec. Am făcut câteva poze de calitate la viaţa mea, dar întotdeauna din întâmplare. Urăsc aparatele foto, iar acestea par s-o ştie. Când am terminat, i-am spus că se poate duce acasă ca s-o elibereze pe Annmarie. Era întuneric afară şi i-am oferit Malibu-ul meu.
– Tre' să merg pe jos. Aerul o să-mi facă bine. Apoi arătă
cu degetul spre pânză. Pot să arunc o privire?
– Sincer să fiu, aş prefera să nu.
M-am gândit că va protesta, dar aprobă şi coborî scările, aproape tropăind. Paşii lui aveau o forţă nouă - asta în mod categoric nu se datora imaginaţiei mele. La uşă, spuse:
– Sună-l pe Nannuzzi dimineaţă. Nu mai trage mâţa de coadă.
– Bine. Sună-mă şi tu dacă se schimbă ceva cu...
Am gesticulat spre faţa lui cu mâna stropită de vopsea. El rânji.
– Tu o să afli primul. Pentru moment, mă bucur că nu mai am dureri de cap. Rânjetul se stinse. Eşti sigur că n-or să
reapară?
– Nu-s sigur de nimic.
– Mda. Da, asta-i firea umană, aşa-i? Dar îţi mulţumesc de încercare.
Şi înainte să-mi dau seama ce face, îmi luă mâna şi mi-o sărută pe dosul palmei. Un sărut tandru în pofida ţepilor de deasupra buzei superioare. Apoi îmi spuse odios şi dispăru în întuneric şi singurele sunete audibile erau suspinul golfului şi conversaţia şoptită a scoicilor de sub casă. Apoi s-a mai auzit un sunet. Telefonul.
X
Era Ilse, avea chef de vorbă. Da, cursurile mergeau bine, da, se simţea bine - minunat, de fapt - da, o suna pe mama o dată pe săptămână şi păstra legătura cu Lin prin e-mail.
După părerea ei, laringita lui Lin era doar în închipuirea ei ipohondră. I-am spus că mă uimeşte puterea ei de empatie şi ea râse. I-am mai spus că există posibilitatea să-mi expun lucrările la o galerie din Sarasota, şi ea ţipă atât de tare, că
a trebuit să îndepărtez receptorul de ureche.
– Tati, asta-i minunat! Când? Pot să vin?
– Sigur, dacă vrei. O să invit pe toată lumea.
Asta era o decizie pe care n-o luasem sută la sută până
când nu mă auzisem spunându-i ei.
– Ne gândim la jumătatea lui aprilie.
– La naiba! Atunci aveam de gând să mă alătur turneului The Hummingbirds. Făcu o pauză. Se gândea. Apoi: Dar mă
pot descurca cu amândouă. Un mic turneu personal.
– Crezi că se poate?
– Da, sigur. Spune-mi doar data şi acolo sunt.
Lacrimile îmi înţepară pleoapele. Nu ştiu cum e să ai fii, dar sunt sigur că nu poate fi la fel de satisfăcător - la fel de frumos, de-a dreptul - ca atunci când ai fiice.
– Apreciez asta, dulceaţă. Crezi că... ar fi posibil să vină şi sora ta?
– Ştii ce, cred că o să vină, zise Ilse. O să-şi dorească tare mult să vadă ce pictezi de i-ai pus pe jar pe cunoscători. O
să se scrie despre expoziţie?
