– Prietenul meu Wireman aşa crede. Artistul ciung şi toate alea.

– Dar eşti pur şi simplu bun, tati!

I-am mulţumit, apoi am trecut la Carson Jones. Am întrebat ce veşti are de la el.

– E bine, zise ea.

– Serios?

– Sigur, de ce?

– Nu ştiu. Mi s-a părut doar că am auzit puţină îndoială în vocea ta.

Râse cu mâhnire.

– Mă cunoşti prea bine. Chestia e că au sala plină oriunde se duc acum - începe să umble vorba. Turneul trebuia să se termine pe 15 mai, pentru că patru dintre cântăreţi au alte obligaţii, dar agentul lor a găsit alţi trei. Iar Bridget Andreisson, care începe să devină o adevărată vedetă, i-a convins că decaleze începutul perioadei ei de suplinitoare de pastor în Arizona.

Ceea ce a fost un mare noroc.

Vocea i se aplatiza când rosti acestea din urmă şi deveni vocea unei femei adulte de care nu aveam ştiinţă.

– Aşa că, în loc să se termine la mijlocul lui mai, turneul a fost prelungit până la sfârşitul lui iunie, cu concerte în Midwest şi o reprezentaţie finală la

Cow Palace în San Francisco. Asta da lovitură, hă?

Aceasta era expresia mea, folosită când Illy şi Lin erau mici şi susţineau ceea ce ele numeau „super-spectacole de balet“ în garaj, dar nu-mi aminteam s-o fi folosit vreodată

pe tonul acela trist, nu-tocmai-sarcastic.

– Te îngrijorează relaţia dintre băiatul tău şi această

Bridget?

– Nu! zise ea pripit şi râse. El spune că are o voce minunată şi că e norocos să cânte cu ea - acum au două

cântece - dar că e superficială şi înţepată. Pe deasupra, i-ar plăcea dacă fata ar mânca nişte mentosane înainte ca el să

trebuiască, ştii tu, să bea împreună cu ea un pahar de lapte.

Am aşteptat.

– Bine, făcu Ilse într-un târziu.

– Bine, ce?

– Bine, mă îngrijorează. O pauză. Puţin, pentru că e cu ea în autocar zi de zi şi pe scenă seară de sară, iar eu sunt aici. O altă pauză lungă. Apoi: Şi nu e acelaşi când vorbesc cu el la telefon. Aproape... dar nu acelaşi.

– S-ar putea să-ţi joace feste imaginaţia.

– Da. S-ar putea. Şi în orice caz, dacă se petrece ceva - nu se petrece nimic, sunt sigură de asta - dar dacă se petrece, mai bine să fie acum decât după... ştii tu, decât după ce ne...

– Da, am spus, gândindu-mă că asta era o dovadă atât de pregnantă de maturitate, că durea. Mi-am amintit când găsisem poza lor la acea dugheană de pe marginea drumului, ţinându-se în braţe, şi la cum o atinsesem cu braţul drept lipsă. Cum apoi am dat fuga în Micul Roz cu Reba strânsă între ciotul braţului şi coastele din partea dreaptă. Trecuse mult timp de atunci, aşa mi se părea. Te iubesc, doflecel! „Zâmbăreţul“ scrisesem, dar desenul pe care îl făcusem în ziua aceea cu creioanele mele colorate Venus (şi ele mi se păreau de domeniul trecutului îndepărtat) lua cumva în râs ideea unei durabile iubiri: fetiţa în rochiţă de tenis, uitându-se peste golful necuprins.

Mingi de tenis de jur împrejurul picioarelor ei. Alte mingi plutind pe valurile fluxului.

Fata aceea fusese Reba, dar fusese şi Ilse, şi... cine ştie?

Elizabeth Eastlake?

Ideea veni din senin, dar mi se părea plauzibilă.

Apa curge mai repede acum, spusese Elizabeth. Imediat ajunge la praguri. Simţi asta?

O simţeam.

– Tati, eşti acolo?

– Da, am spus din nou. Scumpa mea, ai grijă de tine, bine?

Şi încearcă să nu te laşi prea tare purtată de val. Prietenul meu de aici spune că până la urmă ne depăşim îngrijorările.

Am cam început să cred în asta.

– Tu întotdeauna mă faci să mă simt mai bine, spuse ea.

De aia te-am sunat. Te iubesc, tati.

– Şi eu te iubesc.

– Cât de tare?

Câţi ani trecuseră de când nu mă mai întrebase asta?

Doisprezece? Paisprezece? Nu conta, îmi aminteam răspunsul.

– Tare ca fierul şi iute ca oţelul, am spus.

Apoi mi-am luat rămas-bun şi am închis şi mi-am spus că

dacă scumpul de Carson Jones îmi rănea fiica, îi voi lua viaţa. Gândul acesta m-a făcut să zâmbesc puţin, întrebându-mă câţi taţi au avut acelaşi gând şi au făcut aceeaşi promisiune. Dar dintre toţi taţii, eu eram singurul care putea ucide un pretendent zăbăuc la mâna fiicei sale din câteva tuşe de penel.

XI

Dario Nannuzzi şi unul dintre partenerii săi, Jimmy Yoshida, au venit chiar a doua zi. Yoshida era un Dorian Gray japonezo-american. Coborând din Jaguar-ul lui Nannuzzi în parcarea mea, îmbrăcat în jeanşi spălăciţi strânşi pe picior şi într-un tricou Rihanna Pon De Replay chiar mai spălăcit, cu părul lung şi negru suflat de briza dinspre golf, părea să aibă optsprezece ani. Când ajunse la capătul aleii, arăta de douăzeci şi opt. Când îmi strânse mâna, aproape şi intim, i-am văzut ridurile în jurul ochilor şi gurii şi i-am estimat vârsta undeva aproape de cincizeci de ani.

– Încântat de cunoştinţă, spuse el. Galeria încă freamătă

după vizita dumneavoastră. Mary Ire a trecut deja de trei ori ca să întrebe când vă vom lua sub contract.