VI
În dimineaţa aceea am ieşit de pe insulă pentru prima dată la volanul maşinii şi mi-am dat în petic de zile mari, intrând în traficul bară-la-bară care mergea spre nord pe Tamiami Trail. Ne îndreptam spre Sarasota Memorial Hospital. Asta, la recomandarea doctorul lui Elizabeth, pe care-l sunasem în pofida slabelor proteste ale lui Wireman.
Iar acum Wireman mă tot întreba dacă eu sunt bine, dacă
sunt sigur că mă descurc, dacă n-ar fi fost mai bine să-l las pe Jack să-l ducă, pentru ca eu să rămân cu Elizabeth.
– Sunt bine, am spus.
– Păi, pari speriat de moarte. Atâta lucru văd şi eu. Ochiul lui drept se mutase pe direcţia mea. Stângul încerca să-l urmeze, dar fără mare succes. Era injectat, puţin întors în sus şi vărsa lacrimi nepăsătoare.
– O să-ţi iei câmpii, muchacho?
– Nu. Pe deasupra, ai auzit ce a spus Elizabeth. Dacă nu te duceai singur, lua ea mătura şi te scotea în bătaie pe uşă.
Nu avusese de gând ca „domnişoara Eastlake“ să ştie că e ceva în neregulă cu el, dar femeia venise în bucătărie cu cadrul şi auzise ceva din conversaţia noastră. Şi pe deasupra, suferea şi ea puţin de ceea ce suferea Wireman.
Lucrul ăsta era trecut sub tăcere între noi, dar exista.
– Dacă vor să te interneze..., am început.
– O, or să vrea, e un reflex al lor, futu-i, dar asta n-o să se întâmple. Dacă m-ar putea vindeca, ar fi altă poveste. Mă
duc doar pentru că Hadlock ar putea să-mi spună că nu-i o defecţiune permanentă, ci doar o pată temporară pe radar.
Surâse fără vlagă.
– Wireman, ce naiba-i cu tine?
– Toate la timpul lor, muchacho. Ce pictezi în zilele astea?
– Nu contează acum.
– O, mamă, făcu Wireman. Se pare că nu doar eu sunt sătul de întrebări. Ştiai că-n lunile de iarnă, unu din patruzeci de utilizatori ai Tamiami Trail are o defecţiune la maşină? E adevărat. Şi după ceva ce am auzit la ştiri alaltăieri, şansele ca un asteroid de mărimea stadionului din Houston să lovească Pământul sunt la drept vorbind mai mari decât şansele ca un...
Am întins mâna spre radio şi am spus:
– Ce-ar fi să ascultăm nişte muzică?
– Bună idee, admise el. Dar nu country, futu-i!
Pentru o secundă n-am înţeles, după care mi-am amintit de recent plecaţii cowboy. Am găsit cel mai zgomotos şi
mai tâmpit post de radio din zonă, care-şi spune The Bone.
Acolo, Nazareth urla din toţi rărunchii piesa „Hair of the Dog“.
– A, rock-and-roll destrăbălat, zise Wireman. Acu' mai vii de-acasă, mi hijo.
VII
Aceea a fost o zi lungă. Oricând îţi arunci corpul pe banda rulantă a medicinii moderne - mai ales aşa cum e ea practicată într-un oraş doldora de turişti sezonieri vârstnici şi deseori betegi - te paşte o zi lungă. Am stat acolo până la şase. Au vrut într-adevăr să-l interneze pe Wireman. El e refuzat.
Eu mi-am petrecut bună parte a timpului într-o sală de aşteptare din aceea purgatorială, unde revistele sunt vechi, pernele de pe scaune sunt subţiri şi televizorul e mereu cocoţat sus într-un colţ. Am şezut, am ascultat discuţii îngrijorate suprapuse pe flecărelile de la televizor şi, din când în când, m-am dus într-o zonă din aceea în care se pot folosi telefoanele mobile şi l-am folosit pe al lui Wireman pentru a-l suna pe Jack. Se simţea bine doamna? Se simţea de minune. Jucau Parcheesi. Apoi rearanjau Oraşul de Porţelan. A treia oară mâncau sendvişuri şi urmăreau Oprah. A patra oară ea dormea.
– Spune-i că s-a dus de câte ori trebuia la toaletă, zise Jack. Până acum.
I-am spus. Wireman a fost bucuros să afle. Şi banda rulantă rulă încet mai departe.
Trei săli de aşteptare, una în faţa uşii de la Internări Generale, unde Wireman refuză chiar şi să ia mapa cu clemă pe care era un formular - probabil pentru că nu-l putea citi (am completat eu informaţiile necesare), una în faţa uşii de la Neurologie, unde m-am întâlnit atât cu Gene Hadlock, doctorul lui Elizabeth, cât şi cu un individ palid cu
bărbuţă pe nume Herbert Principe. Doctorul Hadlock susţinea că Principe este cel mai bun neurolog din Sarasota. Principe nu negă lucrul acesta şi nici nu se arătă
măgulit. Ultima sală de aşteptare era situată la primul etaj, locul Marilor Aparate de Soi. Acolo Wireman fu dus nu la rezonanţă magnetică, lucru cu care eram familiarizat, ci la radiografie, în celălalt capăt al holului, o încăpere despre care-mi imaginam că este prăfuită şi neglijată în această
epocă modernă. Wireman îmi dădu să-i ţin medalionul cu Fecioara Maria şi am rămas singur să mă întreb de ce cel mai bun neurolog din Sarasota ar apela la o tehnologie atât de învechită. Nimeni nu s-a sinchisit să mă lumineze.
Televizoarele din toate cele trei săli de aşteptare erau date pe Canalul 6, unde iar şi iar am văzut Fotografia: Candy Brown cu mâna pe încheietura Tinei Garibaldi, fata cu ochii ridicaţi spre ai bărbatului, încremenită într-o expresie teribilă deoarece orice om crescut într-o casă cât de cât normală ştia, în adâncul sufletului, exact ce însemna.
Le spui copiilor tăi să fie atenţi,foarte atenţi, că un străin le-ar putea vrea răul, iar ei poate că te cred, însă copiii din casele bune cred şi că siguranţa este dreptul lor consfinţit prin naştere. Aşa că ochii spuneau: Sigur, domnule, spuneţi-mi ce trebuie să fac.
Ochii spuneau:
Dumneavoastră sunteţi adultul, eu sunt copilul, aşa că
spuneţi-mi ce doriţi. Ochii spuneau: Am fost învăţată să-i respect pe cei mai mari ca mine. Şi mai mult ca orice, ceea ce te dădea peste cap, erau ochii care spuneau: Nimeni nu mi-a făcut niciodată ceva rău.
Nu cred că nesfârşita şi neobosita prezentare a cazului şi aproape neîncetata reafişare a Fotografiei sunt de vină
