Ea nu băgă de seamă, ci se uită doar sever la golf, unde -
pe cea mai îndepărtată şi albastră linie a orizontului - un petrolier plutea pe aripi de vis la nord, către Tampa. Mă
fascină pe dată. Ambarcaţiunile din golf aveau influenţa asta asupra mea.
Apoi m-am forţat să-mi întorc atenţia la Wireman.
– Tu eşti răspunzător pentru toate asta, aşa că...
– Vorbeşti prostii!
– ...aşa că trebuie să fii pregătit să-ţi accepţi felia ca un bărbat.
– Iau zece la sută, şi probabil că şi atât e prea mult.
Accepţi, muchacho, altfel începem să discutăm despre opt la sută.
– Bine. Zece să fie.
Am întins mâna şi ne-am strâns palmele peste tava plină
de firimituri a lui Elizabeth. Am pus micul reportofon în buzunar.
– Şi mă anunţi dacă se simte vreo schimbare la...
Am indicat spre ochiul său roşu. Care de fapt nu mai era atât de roşu cum fusese.
– Desigur.
Luă contractul. Erau firimituri pe el, de la pateurile lui Elizabeth. Le înlătură cu mâna şi mi-l întinse, apoi se aplecă
în faţă, cu mâinile înfipte în genunchi, scrutându-mă peste pragul impunător al pieptului lui Elizabeth.
– Dacă mi-aş mai face o radiografie, ce ar arăta? Că
glonţul e mai mic? Că a dispărut?
– Nu ştiu.
– Încă lucrezi la portretul meu.
– Da.
– Nu te opri, muchacho. Te rog, nu te opri.
– N-am de gând. Dar nu-ţi face prea multe speranţe, bine?
– Nu-mi fac.
Atunci îi veni o altă idee, una straniu de asemănătoare cu îngrijorarea enunţată de Dario.
– Ce crezi că s-ar întâmpla dacă fulgerul ar lovi Marele Roz şi ar arde din temelii cu tot cu tabloul ăla? Ce crezi că s-ar întâmpla cu mine?
Am clătinat din cap. Nu voiam să mă gândesc la asta. M-am gândit însă să-l întreb dacă nu pot urca în podul El Palacio-ului ca să caut un anumit coşuleţ de picnic (era
ROŞU), dar apoi m-am hotărât să n-o fac. Eram convins că
acolo se găsea, dar nu la fel de convins că voiam să ştiu ce se află în el. Pe Duma Key erau multe lucruri stranii şi aveam motive să cred că nu erau toate plăcute, şi-n privinţa lor nu voiam să fac absolut nimic. Dacă le lăsam în pace, poate mă lăsau şi ele pe mine. Urma să trimit aproape toate tablourile mele de pe insulă, aşa încât totul să rămână frumos şi liniştit; urma să le şi vând, dacă
oamenii voiau să le cumpere. Le puteam privi cum pleacă
fără urmă de regret. Ţineam cu pasiune la ele cât timp le pictam, dar când erau gata, nu însemnau pentru mine mai mult decât însemnaseră bătăturile dure, sub formă de semicerc, pe care le înlăturam uneori cu piatra ponce de pe lateralul degetelor mari de la picioare, aşa încât bocancii de lucru să nu mă strângă la capătul unei zile toride de august petrecute pe mai ştiu eu ce şantier.
Aveam de gând să păstrez seria Fata şi corabia, nu dintr-o afecţiune deosebită, ci pentru că nu era încheiată; tablourile acelea erau încă pline de viaţă. Poate că aveam să le expun şi să le vând mai târziu, dar pentru moment intenţionam să le păstrez exact acolo unde se găseau, în Micul Roz.
XV
Pe când am ajuns înapoi acasă, la orizont nu se mai vedea nici-o ambarcaţiune şi imboldul de a picta trecuse pentru moment. Am folosit în schimb reportofonul lui Wireman şi am înregistrat pe bandă conţinutul modelului de contract.
Nu eram eu avocat, dar văzusem şi semnasem destule acte în cealaltă viaţă a mea, iar acesta mi se părea unul destul de simplu.
În seara aceea am dus şi contractul şi reportofonul înapoi la El Palacio. Wireman pregătea cina. Elizabeth şedea în Salonul Porţelanurilor. Bâtlanul cu ochi sfredelitori - care
era un soi de animal de casă neoficial - era pe trotuar, afară, şi se uita înăuntru cu o dezaprobare sumbră. Soarele de sfârşit de zi umplea încăperea cu lumină. Totuşi, nu era lumină. Oraşul de Porţelan era în devălmăşie, oameni şi animalele răsturnate ici-colo, clădiri împrăştiate în cele patru zări ale mesei de bambus. Casa de plantaţie cu pilaştri era de-a dreptul cu acoperişul în jos. În scaunul ei de alături, cu expresia de căpitan Bligh pe chip, Elizabeth părea să mă provoace să pun ordine în lucruri.
Wireman vorbi din spatele meu, făcându-mă să tresar.
– Dacă încerc să aranjez cumva figurinele, oricum, le mătură pe toate cu mâna. A dat câteva pe jos şi le-a spart.
– Sunt de valoare?
– Unele, dar nu asta-i ideea, de fapt. Când e în apele ei, le cunoaşte pe toate, până la ultima. Le cunoaşte şi le iubeşte.
Dacă-şi revine şi mă întreabă unde este Bo Peep... sau Cărbunarul... şi eu trebuie să-i spun că i-a spart, o să fie tristă toată ziua.
– Dacă-şi revine.
– Da. Păi...
– Cred c-o iau înapoi spre casă, Wireman.
– Vrei să pictezi?
– Aşa plănuiesc. M-am întors spre dezordinea de pe masă.
Wireman?
– Aicea-s, vato.
