– Haideţi înăuntru, am zis. Prietenul nostru din vecini -
Wireman - m-a sunat deja de două ori ca să fie sigur că nu semnez nimic în absenţa lui.
Nannuzzi zâmbi.
– Nu ne ocupăm cu înşelarea artiştilor, domnule Freemantle.
– Edgar, ţi-aminteşti? Nu vreţi nişte cafea?
– Mai întâi ne uităm, spuse Jimmy Yoshida. Cafeaua poate să aştepte.
Am inspirat adânc.
– Bine. Veniţi la etaj.
XII
Acoperisem portretul lui Wireman (care era încă doar un contur vag cu un creier schiţat în partea de sus), iar tabloul cu Tina Garibaldi şi Candy Brown sfârşise în dulapul de la parter (alături de Prieteni cu folos şi silueta în mantie roşie), însă lăsasem la vedere toate celelalte lucrări. Erau acum destule cât să ocupe doi pereţi şi o parte din al treilea; patruzeci şi una de pânze, inclusiv cinci versiuni ale Fetei şi corabia.
Când nu le-am mai putut îndura tăcerea, am intervenit.
– Mulţumesc pentru pontul cu Liquin-ul ăla. E
nemaipomenit. Ceea ce fiicele mele ar numi „bestial“.
Nannuzzi părea să nu fi auzit. El mergea într-o direcţie, Yoshida în cealaltă. Niciunul nu întrebă de pânza mare acoperită cu cearşaf de pe şevalet; presupun că a face asta era considerat a fi o lipsă de maniere în lumea lor. Sub noi, scoicile murmurau. Undeva în depărtare, un jet-schi bolborosea.
Braţul drept mă furnica, dar slab şi foarte adânc, spunându-mi că vrea să picteze, dar că poate aştepta - ştia că va veni timpul şi pentru asta. Înainte şi apună soarele.
Aveam să pictez şi la început aveam să consult fotografiile prinse de marginile şevaletului şi atunci altceva va prelua controlul şi scoicile vor scrâşni mai tare şi reflexia de crom a golfului îşi va schimba culoarea, mai întâi în roz-deschis, apoi în roz aprins, după care în portocaliu şi în sfârşit în ROŞU, şi atunci va fi bine, va fi bine, toate lucrurile de pe lume vor fi bine.
Nannuzzi şi Yoshida se reîntâlniră lângă scările care coborau din Micul Roz. Se sfătuiră o clipă, apoi veniră spre mine. Din buzunarul de la şold al jeanşilor, Yoshida scoase un plic oficial pe care cuvintele MODEL DE
CONTRACT/GALERIA SCOTO erau imprimante îngrijit.
– Poftim, spuse el. Spune-i domnului Wireman că vom face orice modificare rezonabilă pentru a te reprezenta.
– Chiar aşa? am întrebat. Sunteţi siguri? Yoshida nu zâmbi.
– Da, Edgar. Suntem siguri.
– Mulţumesc, am zis. Vă mulţumesc amândurora. M-am uitat pe lângă Yoshida la Nannuzzi, care zâmbea. Dario, apreciez sincer asta.
Dario se uită în jur la tablouri, râzând puţin reţinut, apoi ridică mâinile şi le lăsă să cadă.
– Cred că noi ar trebui să ne exprimăm aprecierea, Edgar.
– Sunt impresionat de claritatea lor, zise Yoshida. Şi de...
nu ştiu, dar... cred... luciditatea lor. Imaginile acestea îl poartă pe privitor într-o călătorie fără a-l îneca. Alt lucru care mă uimeşte este rapiditatea cu care ai lucrat. Eşti în plin proces de efuzionare.
– Nu cunosc termenul ăsta.
– Despre artiştii care se manifestă târziu se spune uneori că efuzionează, zise Nannuzzi. E ca şi când ar încerca să
recupereze timpul pierdut. Totuşi... patruzeci de tablouri în câteva luni... sau săptămâni, de fapt...
Şi nici nu l-aţi văzut pe cel care i-a făcut de petrecanieucigaşului de copii, mi-am spus.
Dario râse fără prea mult umor.
– Ai grijă să nu aibă loc un incendiu aici, bine?
– Da - asta ar fi rău. Presupunând că batem palma, n-aş
putea ţine unele lucrări la galeria voastră?
– Ba sigur că da, spuse Nannuzzi.
– Minunat.
Mă gândeam că mi-aş dori să semnez cât mai repede posibil, orice părere ar fi avut Wireman despre contract, doar ca să scot tablourile de pe insulă... şi nu pentru
incendiu îmi făceam eu probleme. Poate că efuzionarea era ceva normal în rândul artiştilor care se manifestă târziu, însă patruzeci şi unu de tablouri pe Duma Key erau cu cel puţin trei duzini prea multe. Le simţeam prezenţa vie în camera aceea, ca electricitatea într-un clopot de sticlă.
Sigur, Dario şi Jimmy o simţeau şi ei. Asta făcea ca tablourile alea afurisite să fie atât de izbitoare. Erau molipsitoare.
XIII
A doua zi, m-am alăturat lui Wireman şi lui Elizabeth la capătul pasarelei de la El Palacio pentru cafeaua de dimineaţă. Nu mai luam decât aspirină pentru durere şi Marile mele Plimbări pe Plajă erau acum, în loc de o pro-vocare, o plăcere. Mai ales de când se încălzise vremea.
Elizabeth era în scaunul ei cu rotile, cu rămăşiţele pateurilor de la micul dejun împrăştiate pe tavă. Mi se părea că Wireman reuşise s-o convingă să bea nişte suc şi o jumătate de cană de cafea. Bătrâna doamnă se uita peste golf cu o expresie de dezaprobare severă, semănând în dimineaţa aceasta mai mult cu căpitanul Bligh de pe HMS
Bounty decât cu fiica unui don mafiot.
– Buenos dias, mi amigo, mă întâmpină Wireman. Şi spre Elizabeth: E Edgar, domnişoară Eastlake. A venit la cafea.
Vreţi să-l salutaţi?
– Pişu' caca cap guzgan, zise ea.
Cred. În orice caz, o spuse către golf, care era încă de un albastru-închis şi somnolent.
– Încă nu-i prea bine, să-nţeleg.
– Nu. I-au mai rătăcit minţile până acum şi şi-a revenit, dar niciodată nu i-au rătăcit atât de departe.
– Tot nu i-am adus nişte tablouri să le vadă.
