– Lucrurile-s încă tuciurii de-a binelea pe partea stângă a lumii mele, Edgar.

Mi-ar plăcea să-ţi spun că nu-i aşa, dar nu pot s-o fac.

I-am pus să asculte mesajul lui Nannuzzi. Wireman râse şi strânse pumnul. Era greu să nu te simţi emoţionat de bucuria sa, care friza încântarea.

– Eşti pe calea cea bună, muchacho - asta-i cu siguranţă

cealaltă viaţă a ta.

Abia aştept să te văd pe coperta revistei Time.

Ridică mâinile în aer, ca pentru a forma cadrul unei coperte.

– Doar un lucru mă îngrijorează la treaba asta, am spus...

şi apoi a trebuit să râd. De fapt, multe lucruri mă îngrijorau la treaba asta, inclusiv faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee ce mă aştepta. Fiica mea s-ar putea să vrea să

vină. Cea care a fost deja în vizită la mine.

– Şi ce-i rău în asta? Majoritatea bărbaţilor ar fi încântaţi să-şi aibă alături fiicele atunci când îşi arată măsura

profesionalismului. Mănânci sau nu ultima bucată de lasagna?

Am făcut-o jumi-juma. Având un temperament de artist, eu am luat jumătatea mai mare.

– Mi-ar face mare plăcere să vină. Dar stăpâna ta spune că

Duma Key nu-i un loc prielnic pentru fiice, iar eu o cam cred.

– Şefa mea suferă de Alzheimer, şi boala începe într-adevăr să-şi arate colţii. Partea proastă în toată treaba asta e că femeia nu mai ştie să facă diferenţa dintre fundul şi cotul ei. Partea bună este că face zilnic cunoştinţă cu oameni noi. Inclusiv cu mine.

– A spus treaba asta despre fiice de două ori şi niciodată

nu aiura.

– Şi poate are dreptate. Sau poate că domnişoarei Eastlake îi lipseşte pur şi simplu o doagă, având în vedere că două dintre surorile ei au murit aici la vârsta de patru ani.

– Ilse a vomitat pe portiera maşinii mele. Când ne-am întors aici, îi era încă destul de rău cât să nu poată umbla bine.

– Probabil că doar a mâncat ce nu trebuia, pe lângă că a lovit-o prea tare soarele. Uite, nu vrei să-ţi asumi riscul şi eu respect asta. Aşa că uite ce e: o să le pui pe ambele fiice într-un hotel bun, unde au room-service non-stop şi portarul e lingăul numărul unu de pe planetă. Sugerez Ritz-Carlton.

– Pe ambele? Melinda n-o să poată să...

Luă o ultimă muşcătură de lasagna şi o puse deoparte.

– Tu nu priveşti lucrurile drept, muchacho, dar Wireman, nemernic recunoscător ce este...

– Încă n-ai niciun motiv să fii recunoscător...

– ...va îndrepta totul pentru tine. Pentru că nu suport să

văd cum un pumn de griji inutile îţi fură fericirea. Şi Isuse Crustoase, tu trebuie să fii fericit. Ştii câte persoane există

pe coasta de vest a Floridei care ar face moarte de om pentru o expoziţie pe Palm Avenue?

– Wireman, ai spus cumva Isuse- Crustoase?

– Nu schimba subiectul.

– Încă nu mi-au oferit o expoziţie.

– Or să-ţi ofere. Nu aduc un model de contract aici, în pustietate, doar ca să se-ndoaie de râs. Aşa că ascultă la mine acum. Asculţi?

– Sigur.

– Odată programată expoziţia - şi va fi programată - tu o să faci orice e de aşteptat din partea unui artist debutant: publicitate. Interviuri, începând cu Mary Ire şi trecând mai departe la ziare şi Canalul 6. Dacă vor să bată monedă pe braţul tău lipsă, cu atât mai bine. Făcu din nou chestia cu braţele care încadrează capul. Edgar Freemantle Răsare pe Scena Artistică a Coastei însorite ca o Pasăre Phoenix din Cenuşa Mocnind a Tragediei!

– Mocneşte de aci, amigo, am spus şi m-am apucat de vintre. Dar nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.

Wireman nu băgă de seamă gestul meu vulgar. Era în focuri.

– Brazo ăla lipsă al tău o să fie de aur.

– Wireman, eşti un maidanez cinic dat naibii.

Luă asta ca pe un compliment, ceea ce în parte şi era.

Aprobă din cap şi flutură cu mărinimie din mână.

– Îţi voi sluji de avocat. Tu o să alegi tablourile; îl vei consulta pe Nannuzzi. El face pregătirile de expoziţie; te va consulta. Ţi se pare bine?

– Aşa cred, da. Dacă aşa se procedează.

– Aşa se procedează în cazul de faţă. Şi Edgar - ultimul, dar nici pe departe cel mai puţin important lucru - o să-i suni pe toţi cei la care ţii şi o să-i inviţi la expoziţia ta.

– Dar...

– Da, făcu el, încuviinţând din cap. Pe toţi. Psihologul tău, fosta ta soţie, ambele tale fiice, pe Tom Riley ăla, femeia care te-a repus pe picioare...

– Kathi Green, am spus, amuzat. Wireman, Tom n-o să

vină. Nici în ruptul capului. La fel, nici Pam. Iar Lin e în Franţa. Cu laringită, pentru numele lui Dumnezeu.

Wireman nu-mi dădu atenţie.

– Ai pomenit de un avocat...

– William Bozeman al III-lea. Bozie.