– Ce lucru, fu ea de acord şi încuviinţă din cap. Vreau trenul. Vreau să ies de aici înainte să vină băiatul cel mare.
După asta, ne-am cufundat amândoi în tăcere. Elizabeth închise ochii şi păru să moţăie în scaunul cu rotile.
Căutând ceva de făcut, m-am ridicat din scaun - care şi-ar fi găsit locul într-un club de gentlemeni - şi m-am apropiat de masă. Am ridicat o fată şi un băiat de porţelan, i-am studiat, apoi i-am pus deoparte. M-am scărpinat absent la braţul inexistent, scrutând amalgamul fără sens. Pe bucata aceea de stejar lustruit probabil că se aflau cel puţin o sută
de figurine. Poate două sute. Printre ele era o femeie de porţelan îmbrăcată cu o pelerină de modă veche - pelerină
de lăptăreasă, mi-am spus - dar nici pe ea n-o voiam. Nu era pelerina potrivită şi, pe deasupra, femeia era prea tânără. Am găsit alta, cu păr lung vopsit, şi era mai bună.
Părul acela era puţin prea lung şi puţin prea închis la culoare, dar...
Ba nu era, căci Pam fusese la salonul de frumuseţe, cunoscut uneori sub numele de Fântâna Tinereţii pentru Criza de la Mijlocul Vieţii.
Am ţinut în mână figurina de porţelan, dorindu-mi să am o casă în care s-o pun şi o carte pe care să i-o dau s-o citească.
Am încercat s-o trec în mâna dreaptă - lucru absolut normal, căci braţul meu drept era acolo, îl simţeam - şi
figurina căzu pe masă cu un zgomot cristalin. Nu s-a spart, dar Elizabeth a deschis ochii.
– Dick! Ăsta a fost trenul? A şuierat? A strigat?
– Nu încă, am spus. De ce nu tragi un pui de somn?
– O, o s-o găseşti pe palierul de la primul etaj, zise ea de parcă aş fi întrebat-o altceva, şi închise ochii la loc.
Cheamă-mă când vine trenul. M-am săturat până peste cap de gara asta. Şi fii atent la băiatul cel mare, limbi-în-pizdă
ăla ar putea fi oriunde.
– O să fiu, am spus.
Braţul drept mă furnica oribil de tare. Am dus mâna în buzunarul de la spate, sperând că am maculatorul acolo.
Nu-l aveam. Îl lăsasem pe tejgheaua din bucătăria Marelui Roz. Dar asta mă duse cu gândul la bucătăria Palacio- ului.
Pe tejghea, acolo unde lăsasem cutia, era un carneţel pentru notat mesaje. Am mers grăbit înapoi, l-am înşfăcat, l-am prins între dinţi, apoi aproape că am fugit în Salonul Porţelanurilor, scoţând deja pixul Uniball din buzunarul de la piept. M-am aşezat în scaunul meu cu spetează lată şi am început să schiţez cu rapiditate păpuşa de porţelan, în vreme ce ploaia biciuia geamurile şi Elizabeth stătea tolănită în scaunul ei cu rotile, de cealaltă parte a mesei faţă de mine, moţăind cu gura întredeschisă. Umbrele suflate de vânt ale palmierilor zburau peste pereţi ca nişte lilieci.
N-a durat mult, şi mi-am dat seama de ceva în timp ce lucram: făceam furnicătura să se scurgă prin vârful pixului, o filtram pe pagină. Femeia din desenul meu era figurina de porţelan, dar era şi Pam. Femeia era Pam, dar era şi figurina de porţelan. Părul ei era mai lung decât când o văzusem ultima dată, şi revărsat pe umeri. Şedea într-un (într-un TĂCIUN, într-un SCUM)
scaun. Ce scaun? Un balansoar. Când plecasem din casa noastră, nu exista o asemenea piesă de mobilier, însă acum exista. Ceva era pe masă lângă ea. N-am ştiut ce este la început, însă ieşi de sub vârful pixului şi deveni o cutie pe
capacul căreia scria ceva. Sweet Owen? Scria oare Sweet Owen? Nu, scria GRANDMA'S. Pixul meu aşeză ceva pe masă, lângă cutie. O prăjitură de ovăz. Preferata lui Pam.
Uitându-mă la ea, pixul desenă cartea din mâna ei. Nu-i puteam citi titlul, deoarece nu-mi permitea unghiul. Deja, pixul meu adăuga linii între geam şi picioarele ei. Spusese că ninge, dar acum ninsoarea trecuse. Liniile se voiau a fi raze de soare.
Am crezut că desenul este gata, dar, aparent, mai erau două lucruri. Pixul meu se mută pe partea stângă a hârtiei şi adăugă televizorul, iute cât ai clipi din ochi. Un televizor nou, cu ecran plat, ca al lui Elizabeth. Şi sub el...
Pixul îşi termină treaba şi căzu din mână. Furnicătura trecuse. Degetele mele erau înţepenite. De cealaltă parte a mesei lungi, moţăiala lui Elizabeth se aprofundase, devenind un somn în bună regulă. Odinioară probabil că
fusese tânără şi frumoasă. Odinioară probabil că fusese fata din visul cine ştie cărui flăcău. Acum sforăia cu gura aproape ştirbă îndreptată spre tavan. Dacă există un Dumnezeu, cred că El ar trebui să se străduiască puţin mai mult.
VIII
Văzusem câte un telefon în bibliotecă şi în bucătărie, dar biblioteca era mai aproape de Salonul Porţelanurilor. M-am gândit că nici Wireman, nici Elizabeth nu se vor supăra pentru un telefon la lungă distanţă în Minnesota. Am ridicat receptorul, apoi m-am oprit cu el strâns la piept. Pe un perete, alături de armura aceea luminată de o sumedenie de spoturi din tavan, se afla o vitrină cu arme antice: o flintă cu ţeava lungă ce părea să-şi aibă originile în preajma Revoluţiei Americane, un pistol cu fitil, un pistolet care şi-ar fi găsit locul în bocancul unui cartofor de pe un vas de croazieră, o carabină Winchester. Deasupra carabinei se
afla năzdrăvănia pe care Elizabeth o ţinea în poală în ziua în care eu şi Ilse o văzuserăm. De o parte şi de cealaltă, formând un V întors, erau patru tije. Nu le puteai spune săgeţi; erau prea scurte. Harponişoare părea a fi termenul potrivit.
Vârfurile lor erau strălucitoare şi păreau foarte ascuţite.
Mi-am spus: Cu o chestie din asta ai putea face mari stricăciuni. Apoi: Tata era înotător subacvatic.
Mi-am scos vorbele astea din minte şi am sunat în locul care obişnuise să-mi fie casă.
IX
– Bună, Pam, eu sunt.
– Nu mai vreau să vorbesc cu tine, Edgar. Am terminat ce am avut de spus.
– Nu chiar. Dar n-o să te reţin mult. Trebuie să îngrijesc o doamnă bătrână. Acum doarme, dar nu-mi place s-o las mult.
Pam, curioasă fără voia sa:
– Ce doamnă bătrână?
– O cheamă Elizabeth Eastlake. Are în jur de optzeci şi cinci de ani şi un început bun de Alzheimer. Îngrijitorul ei de drept se îngrijeşte acum de o problemă electrică la sauna cuiva, iar eu îl ajut ţinându-i locul.
– Şi voiai o steluţă de aur pe care s-o lipeşti pe pagina Ajută-i pe Alţii a caietului tău de lucru?
