– Adu-mi aia, spuse ea, arătând spre cutia de biscuiţi, şi i-am adus-o. Din buzunar scoase o figurină înfăşurată într-o batistă. Îndepărtă capacul de pe cutie, îmi aruncă o privire în care se amestecau viclenia şi confuzia într-un fel greu de suportat, apoi aruncă figurina înăuntru. Scoase un boc!
moale, cavernos. Dibui să aşeze capacul la loc, împingându-mi mâna în lături când am încercat s-o ajut.
Apoi mi-o dădu.
– Ştii ce să faci cu asta? întrebă. Ţi-a spus... ţi-a spus...
Vedeam clar că se străduieşte. Cuvântul era acolo, dar nu se lăsa atins. Îşi râdea de ea. I-l puteam oferi eu, dar îmi aminteam ce tare mă enerva pe mine când oamenii făceau asta, şi am aşteptat.
– Ţi-a spus lui ce să faci cu ea?
– Da.
– Atunci, ce mai aştepţi? Du-o pe târfă.
Am dus cutia pe o parte a terenului de tenis, către micul iaz. Peştii săreau la suprafaţă, mult mai fericiţi de ploaie decât mine. Lângă bancă era un morman mic de pietre, exact cum spusese Wireman. Am aruncat una în apă („Ai putea crede că nu aude asta, dar are urechi foarte bune“, îmi spusese Wireman), având grijă să nu plesnesc vreun crap. Apoi am dus cutia, cu figurina încă înăuntru, înapoi în casă. Dar nu în Salonul Porţelanurilor. M-am dus în bucătărie, am luat capacul şi am scos figurina împachetată.
Asta nu făcea parte din setul de instrucţiuni în caz de urgenţă al lui Wireman, însă eram curios.
Era o femeie de porţelan, dar faţa îi fusese ciobită. În locul ei nu mai era decât un gol zimţat.
– Cine-i acolo? urlă Elizabeth, făcându-mă să tresar.
Aproape c-am scăpat chestia aia mică şi înfricoşătoare pe jos, unde-n mod sigur s-ar fi făcut ţăndări pe gresie.
– Doar eu, Elizabeth, am strigat înapoi, aşezând figurina pe tejghea.
– Edmund? Sau Edgar, sau cum te-o fi chemând?
– Aşa-i.
M-am înapoiat în salon.
– Ai rezolvat trebuşoara aia pentru mine?
– Da, doamnă, fără-ndoială că da.
– Mi-am luat deja gustărica?
– Da.
– Bine, atunci. Suspină.
– Mai vrei ceva? Sunt sigur că aş putea...
– Nu, mersi, dragă. Sunt sigură că trenul o să ajungă-n curând, şi ştii că nu-mi place să călătoresc cu stomacul plin.
Nimeresc întotdeauna pe o banchetă din aia cu spatele la direcţia de mers şi, cu mâncarea în stomac, o să mi se facă
în mod sigur rău. Mi-ai văzut cumva cutia, cutia mea Sweet Owen?
– Mi se pare că era în bucătărie. S-o aduc?
– Nu într-o zi aşa de ploioasă, spuse ea. Mă gândeam să te rog s-o arunci în iaz, iazul ar ajunge, dar m-am răzgândit. Mi se pare nenecesar într-o zi atât de umedă. Caracteristica milosteniei nu e încordarea, să ştii. Cade asemenea blândei ploi.
– Din ceruri, am spus.
– Mda, mda.
Fâlfâi din mână ca şi când asta n-ar avea nici-o importanţă.
– De ce nu-ţi aranjezi porţelanurile, Elizabeth? Sunt toate alandala astăzi.
Aruncă o privire la masă, apoi se uită la geam când o excepţional de puternică pală de vând azvârli ploaia în el.
– Futu-i, spuse ea. Sunt atât de confuză, futu-i. Şi apoi, cu un dispreţ pe care n-aş fi bănuit că-l are în ea: Toţi au murit şi m-au abandonat aici.
Eram ultima persoană care să simtă repulsie faţă de căderea ei în vulgaritate; o înţelegeam mult prea bine.
Caracteristica milosteniei poate că nu e încordarea, există
milioane de oameni care trăiesc şi mor după ideea asta, dar... astfel de lucruri ne aşteaptă. Da.
Spuse:
– Nu trebuia să-şi ia lucrul ăla, dar el nu ştia.
– Ce lucru?
