nu tocmai sigură.

– Acum, du-te la peretele unde sunt tablourile terminate.

Uită-te la cel din stânga, în capăt. În colţ.

Se duse acolo, se uită şi se dădu înapoi.

– Maică, Doamne! Când ai făcut asta?

– Azi-noapte.

Îl luă şi-l întoarse spre lumina ce pătrundea prin geamul cel mare. O privi pe Tina, care se uita în sus la Candy Brown cel fără gură şi nas.

– Fără gură, fără nas, Brown moare, caz închis, zise Wireman. Vocea lui nu era mai mult de o şoaptă. Isuse Cristoase, nu mi-ar plăcea să fiu maricon deplaya care să-ţi dea cu nisip în faţă.

Puse tabloul la locul lui şi se îndepărtă de el... cu băgare de seamă, de parcă ar fi putut să explodeze la cea mai mică trepidaţie.

– Ce te-a apucat? Ce te-a posedat?

– A naibii de bună întrebarea, am spus. Era cât pe ce să

nu-ţi arăt. Dar... având în vedere cu ce ne confruntăm aici...

– Cu ce ne confruntăm aici?

– Wireman, ştii bine.

Se clătină puţin, de parcă el ar fi fost cel cu un picior beteag. Şi-i dăduse transpiraţia. Îi strălucea faţa de la ea.

Ochiul stâng era încă roşu, dar poate nu la fel de roşu.

Sigur, asta se putea datora doar Departamentului Dorinţa Arzătoare.

– O poţi face?

– Pot să încerc, am spus. Dacă vrei asta. El aprobă din cap, apoi îşi dădu jos sveterul.

– Dă-i bătaie.

– Vreau să stai lângă fereastră, astfel încât lumina să-ţi cadă peste faţă în timp ce soarele începe să apună. E un taburet în bucătărie pe care poţi să şezi. Pentru cât timp ai chemat-o pe Annmarie?

– Spunea că poate rămâne până la opt şi c-o să-i dea ea domnişoarei Eastlake de mâncare la cină. Am adus lasagna.

O pun la cuptor la cinci treizeci.

– Bine.

Până când era gata lasagna, lumina oricum se va fi dus.

Puteam face nişte poze digitale cu Wireman, să le agăţ pe şevalet şi să lucrez după ele. De regulă lucram cu viteză, însă ştiam deja că acesta va fi un proces mai lung - avea să

dureze câteva zile, cel puţin.

Când Wireman se întoarse la etaj cu taburetul, se opri încremenit locului.

– Ce faci?

– Ţie ce ţi se pare că fac?

– Decupezi o gaură într-o pânză perfect bună.

– Du-te în faţa clasei.

Am pus deoparte dreptunghiul decupat, apoi am luat întăritura de carton pe care era desenat creierul. M-am dus în spatele şevaletului.

– Ajută-mă să lipesc asta la locul ei.

– Când ţi-a venit ideea asta, vato?

– Nu mi-a venit, am răspuns.

– Nu ţi-a venit?

Se uita la mine prin pânză, ca atâţia curioşi pe care-i văzusem în cealaltă viaţă a mea trăgând cu ochiul prin găurile din gardul de împrejmuire a şantierelor.

– Nu. Ceva îmi spune, cumva, lucrurile astea pe măsură ce le fac. Vino de partea asta.

Cu ajutorul lui Wireman, restul preparativelor nu mai luară

decât câteva minute. El astupă dreptunghiul cu cartonul de

cămaşă. Eu am luat un tubuleţ de lipici Elmer din buzunarul de la piept şi am început să-l lipesc acolo. Când am venit înapoi în faţă, era perfect. Sau aşa mi se părea mie, în orice caz.

Am indicat spre fruntea lui Wireman.

– Ăsta e creierul tău, am spus. Apoi am indicat şevaletul.

Ăsta e creierul tău pe pânză.

Păru nedumerit.

– E o glumă, Wireman.

– N-o pricep, mărturisi el.

VIII

Am mâncat ca jucătorii de fotbal în noaptea aceea. L-am întrebat pe Wireman dacă vede cât de cât mai bine şi el clătină din cap cu regret.