– Începe să-ţi treacă, aşa-i? Lasă-mă o secundă.
Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos, probabil pe tejgheaua din bucătărie. Pentru un moment, am auzit zgomotul îndepărtat al televizorului, după care a încetat.
Când reveni la aparat, spuse:
– Aşa, acum îmi aud gândurile.
Îşi mai trase o dată vârtos nasul. Când reîncepu să
vorbească, era stăpână pe sine şi nu se simţea nici urmă de lacrimi în vocea ei.
– Am rugat-o pe Myra să mă sune când se întorc acasă -
Myra Devorkian, care locuieşte peste drum de ei. I-am spus că mă îngrijorează sănătatea lui mentală. Nu aveam motiv să fac un secret din asta, aşa-i?
– Nu.
– Şi, bum! Myra a spus că şi pe ea o îngrijorează asta - pe ea şi pe Ben. A spus că Tom bea prea mult, pentru început, şi că uneori se duce la birou nebărbierit. Deşi zicea că arăta destul de spilcuit când a plecat în excursie. Uimitor câte văd vecinii, chiar şi atunci când nu sunt prieteni apropiaţi.
Ben şi Myra nu ştiu despre... noi, desigur, dar ştiu foarte bine că Tom a fost deprimat. Asta crezi tu, că nu ştiu, n-am spus.
– În orice caz, scurtând povestea, l-am invitat la mine.
Avea o privire când a intrat... privirea aia... de parcă se gândea că am poate de gând să... ştii tu...
– Iei lucrurile de unde le-ai lăsat, am spus.
– Povestesc eu sau tu?
– Scuze.
– Ei, ai dreptate. Sigur că ai dreptate. Am vrut să-l chem în bucătărie la cafea, dar mai departe de hol n-am ajuns. Voia să mă sărute. O spuse cu un soi de mândrie sfidătoare. L-am lăsat s-o facă... o dată... dar când a fost evident că voia mai mult, l-am împins în spate şi am spus că am ceva să-i zic. El a replicat că ştie că e de rău după felul în care arătam, dar că nimic nu-l poate răni mai tare ca atunci când i-am spus că nu ne mai putem vedea. Aşa-s bărbaţii - şi se
zice că noi suntem cele care ştim să aruncăm vina în spinarea altora. Am spus că doar pentru că nu ne mai putem întâlni ca un cuplu nu înseamnă că nu mai ţin la el.
Apoi am spus că mai mulţi oameni mi-au zis că se comportă
ciudat - că nu e în apele lui - şi că am pus asta lângă faptul că nu-şi mai ia antidepresivele şi am început să mă
îngrijorez. Am adăugat că cred că plănuieşte să se sinucidă.
Se opri pentru un moment, apoi continuă.
– Înainte să vină, n-am avut de gând s-o spun aşa, direct.
Dar e ciudat - din minutul în care a călcat pragul, am fost aproape convinsă, iar când m-a sărutat am ştiut-o fără
umbră de îndoială. Avea buzele reci. Şi uscate. Parcă aş fi sărutat un cadavru.
– Cred şi eu, am spus şi am încercat să mă scarpin la braţul drept.
– Faţa i s-a întins, şi spun asta la propriu. Toate liniile s-au netezit şi gura aproape i-a dispărut. M-a întrebat cine mi-a băgat ideea asta în cap. Şi apoi, înainte să apuc să-i răspund, a spus că-i o porcărie. Ăsta-i cuvântul lui, şi nu-i deloc un cuvânt specific lui Tom Riley.
Avea dreptate în privinţa asta. Tom pe care-l ştiam din zilele de demult n-ar fi spus „porcărie“ nici picat cu ceară.
– N-am vrut să-i dau nume - în mod sigur nu al tău, pentru că m-ar fi crezut nebună, şi nici al lui Illy, pentru că nu ştiam ce i-ar putea spune Tom dacă...
– Ţi-am zis, Illy n-a avut nici-o legătură cu...
– Taci. Aproape am terminat. Am spus doar că oamenii ăştia care vorbeau despre cât de ciudat se comportă el nici nu ştiau de pastilele pe care le ia de la al doilea divorţ
încoace, şi că a renunţat să le ia în mai anul trecut. El le zice pastile-de-prostie. Am spus că dacă crede că poate ascunde că nu-i e bine, se înşală. Apoi am adăugat că
dacă-şi face ceva, o să le spun mamei şi fratelui lui că a fost sinucidere, şi asta le va rupe inima. Asta a fost ideea ta, Edgar, şi a funcţionat. Sper că eşti mândru. În clipa aceea mi-a spart vaza şi m-a făcut căţea băgăcioasă, înţelegi? Era
alb ca varul. Pun pariu... Înghiţi. Am auzit pocnetul lichid din gâtul ei, în pofida distanţei dintre noi. Pun pariu că avea plănuit totul, în detaliu, cum să se sinucidă.
– Nu mă-ndoiesc de asta. Ce crezi c-o să facă acum?
– Nu ştiu. Chiar nu ştiu.
– Poate că ar trebui să-l sun.
– Poate că ar trebui să nu. Poate că aflarea faptului că am discutat îi va da brânciul final. Fără nici-o urmă de răutate adăugă: Atunci tu o să-ncepi să nu mai ai somn.
Era o posibilitate la care nu mă gândisem, dar atinsese o coardă sensibilă. Tom şi Wireman se asemănau într-o privinţă: amândoi aveau nevoie de ajutor şi eu nu-i puteam forţa să-l primească. Un vechi bon mot îmi veni în gând, poate legat de situaţia actuală, poate nu: poţi îndrepta paşii unei curve spre cultură, dar n-o poţi face să gândească.
Poate că Wireman mă va lămuri cine o spusese. Şi când.
