Închise televizorul, apoi se întoarse atent spre mine.

– Poate ai dreptate cu alura de artist. Am hotărât să-mi expun lucrările la Scoto, dacă Nannuzzi mai vrea asta.

Wireman zâmbi şi bătu uşor din palme, ca să n-o trezească pe Elizabeth.

– Excelent! Edgar caută băşicuţa de săpun a gloriei! Şi de ce nu? De ce naiba nu?

– Eu nu caut nici-o băşicuţă de săpun, am zis, întrebându-mă dacă într-adevăr aşa este. Dar dacă-mi oferă

un contract, vrei să faci o pauză de pensie cât să-i arunci o privire?

Zâmbetul lui se şterse.

– Sigur, dacă o să mai fiu pe aici, dar nu ştiu cât timp o să

mai dureze asta.

Văzu expresia de pe chipul meu şi ridică mâna.

– Nu-s gata încă să dau ortul popii, dar întreabă-te asta, mi amigo: mai sunt eu persoana potrivită să aibă grijă de domnişoara Eastlake? Dată fiind actuala stare a sănătăţii mele?

Şi pentru că asta era o problemă neplăcută de care nu voiam să mă agăţ - nu în dimineaţa aceea - am întrebat:

– Totuşi, cum te-ai ales cu slujba asta?

– Are importanţă?

– S-ar putea, am rostit.

Mă gândeam la cum începusem sejurul pe Duma Key presupunând un lucru - că eu alesesem locul - şi cum ajunsesem apoi să cred că este posibil ca el să mă fi ales pe mine. Mă întrebam, pe deasupra, de obicei când stăteam întins în pat şi ascultam şoapta scoicilor, dacă accidentul meu a fost într-adevăr un accident. Sigur că a fost, trebuie să fi fost, însă tot era mai uşor să văd asemănări între al meu şi al Juliei Wireman. Pe mine m-a lovit macaraua; pe ea camionul de Lucrări Publice. Dar sigur că există şi oameni -

fiinţe umane funcţionale în majoritatea privinţelor - care vă

vor spune că au văzut chipul lui Cristos într-un taco.

– Ei, bine, spuse el, dacă te aştepţi la o altă poveste lungă, las-o baltă. Nu-i uşor mă storci de toate poveştile, dar pentru moment, fântâna e aproape secată. Se uită la Elizabeth cu iritare. Şi poate cu o umbră de invidie.

– N-am dormit prea bine azi-noapte.

– Versiunea prescurtată, atunci.

El ridică din umeri. Precara lui bună dispoziţie dispăruse ca spuma dintr-un pahar de bere. Umerii lui mari erau aduşi în faţă, dând pieptului un aspect scobit.

– După ce Jack Fineham m-a „pus pe liber“, am hotărât că

Tampa se află la o apropiere rezonabilă de Disney World.

Doar că, ajungând acolo, m-am plictisit de moarte.

– Sigur că te-ai plictisit, am rostit.

– Simţeam şi că puţină ispăşire ar prinde bine. Nu voiam să merg la Darfur sau la New Orleans şi să prestez nişte muncă pro bono, deşi mi-a trecut asta prin gând. Simţeam că e posibil ca mingiuţele alea cu cifre de loterie pe ele încă

să ţopăie undeva şi că una mai aştepta extragerea. Ultima cifră.

– Mda, am zis. Un deget rece mă atinse la baza gâtului.

Foarte uşor. Încă o cifră. Cunosc sentimentul.

– Si, senor, ştiu că-l cunoşti. Aşteptam să fac un bine, sperând să echilibrez din nou lucrurile. Pentru că simţeam că trebuie echilibrate. Şi într-o zi am văzut un anunţ în Tampa Tribune. „Se caută însoţitor pentru doamnă

vârstnică şi îngrijitor pentru mai multe proprietăţi de închiriat pe o insulă cu circuit turistic. Doritorii trebuie să

înainteze un CV şi recomandări. Salariu şi avantaje deosebite. O slujbă deosebită pe care persoana potrivită o va găsi lucrativă. Se cere seriozitate.“ Ei, bine, eu eram serios şi-mi plăcea cum sună. Am avut o întrevedere cu avocatul domnişoarei Eastlake. Mi-a spus că familia care ocupase înainte această poziţie fusese chemată înapoi în New England când părintele unuia dintre soţi suferise un accident grav.

– Şi ai primit postul. Dar cum...?

Am arătat în direcţia tâmplei sale.

– Nu i-am spus nimic. Era şi aşa destul de neîncrezător - se întreba, cred, de ce şi-ar dori un avocat cu stare din Omaha

să petreacă un an îngrijind o bătrână şi nişte case goale în cea mai mare parte a timpului - dar domnişoara Eastlake...

Se întinse şi mângâie mâna ei noduroasă.

– Noi ne-am înţeles din prima, nu-i aşa, draga mea?

Ea sforăi doar, dar am văzut expresia de pe chipul lui Wireman şi am simţit degetul acela rece atingându-mă din nou pe ceafă, puţin mai ferm de data aceasta. L-am simţit şi am ştiut: noi trei ne aflam aici pentru că ceva ne dorea aici. Ştiinţa acestui lucru nu se baza pe genul de logică cu care crescusem şi pe care îmi clădisem afacerea, dar asta era în regulă. Aici, pe Duma, eram o altă persoană, şi singura logică de care aveam nevoie era situată în terminaţiile mele nervoase.

– Ţin la ea ca la ochii din cap, să ştii, zise Wireman. Îşi luă

batista cu un suspin, de parcă ar fi fost ceva greu, şi se şterse la ochi. Când am ajuns aici, toate porcăriile alea aiuristice, febrile, despre care ţi-am povestit au dispărut.

Eram pustiu pe dinăuntru, un om cenuşiu într-o climă

albastră şi însorită, care nu putea citi ziarul decât în reprize scurte, ca să nu-l apuce o durere de cap crâncenă. M-am agăţat de o singură idee de bază: aveam o datorie de plătit.

Aveam muncă de făcut. Voiam să aflu care este şi s-o fac.

După aceea, nu-mi mai păsa. Domnişoara Eastlake nu m-a angajat, nu la propriu; m-a adăpostit. Când am venit aici, ea nu era aşa, Edgar. Era isteaţă, era nostimă, era semeaţă, curtenitoare, capricioasă, solicitantă - mă putea scoate dintr-o dispoziţie proastă dojenindu-mă sau făcându-mi pe plac, dacă asta alegea să facă, şi deseori alegea.

– Pare că a fost o femeie straşnică.

– Chiar a fost straşnică. O altă femeie s-ar fi abandonat deja scaunului cu rotile. Nu şi ea. Ea îşi ţine cele optzeci şi două de kilograme pe cadrul ăla şi şontâcăie prin muzeul ăsta cu aer condiţionat, prin curtea de afară... obişnuia chiar să tragă la ţintă, uneori cu una dintre vechile arme uşoare ale tatălui ei, dar cel mai des cu pistolul ăla cu

harpon, pentru că are recul mai slab. Şi pentru că spune că-i place sunetul. S-o vezi numai cu năzbâtia aia şi chiar c-o să zici că seamănă cu Mireasa Naşului.

– Aşa am văzut-o prima dată, am mărturisit.