aici - glumeam că deţinuţii l-ar fi ucis numai pentru asta, dacă ar fi fost în secţia condamnaţilor de drept comun.“ Un doctor spuse că părea să fi suferit o apnee în somn şi opina că Brown ar fi putut muri dintr-o complicaţie a acesteia.

Spuse că asemenea decese în rândul adulţilor sunt neobişnuite, dar nici pe departe inexistente.

Apneea mi se părea o variantă valabilă, însă eram de părere că acea complicaţie fusesem eu. După ce mi-am spălat mare parte din vopsea, am urcat scările spre Micul Roz ca să arunc o privire la versiunea mea a Fotografiei la lumina prelungă a dimineţii. Nu credeam că va fi la fel de bună cum mi se păruse când mă împleticisem la parter ca să mănânc o cutie întreagă de cereale - nu putea să fie, ţinând cont de rapiditatea cu care lucrasem.

Numai că era. Se vedea Tina, îmbrăcată în jeanşi şi un tricou roz curat, cu ghiozdanul în spate. Se vedea Candy Brown, îmbrăcat şi el în jeanşi, cu mâna pe încheietura ei.

Ochii ei erau întorşi în sus spre ai lui şi gura ei era întredeschisă, ca pentru a pune o întrebare - Ce doriţi, domnule? fiind cea mai plauzibilă. Ochii lui se uitau în jos la ea şi erau plini de o concentrare sumbră, însă restul feţei nu exprima absolut nimic, deoarece restul feţei nu exista.

Nu-i pictasem gura şi nasul.

Sub ochi, versiunea mea de Candy Brown era un gol absolut.

10. BĂŞICUŢA DE SĂPUN A GLORIEII

Urcasem în avionul care m-a adus în Florida îmbrăcat cu o haină grea de sibir, şi pe aceasta o purtam în dimineaţa aceea, când am străbătut şchiopătând porţiunea de plajă

care despărţea Marele Roz de El Palacio de Asesinos. Era frig şi un vând năprasnic sufla dinspre golf, unde apa semăna cu fonta spartă sub cerul senin. Dacă aş fi ştiut că

aceea va fi ultima zi friguroasă pe care o voi trăi pe Duma Key, poate că m-aş fi bucurat de ea... dar probabil că nu.

Îmi pierdusem bucuros obişnuinţa de a îndura frigul.

În orice caz, abia dacă ştiam unde mă aflu. Aveam traista de pânză agăţată de umăr, pentru că a o lua cu mine când mergeam pe plajă era acum a doua mea natură, însă n-am pus în ea nici măcar o scoică ori alt obiect adus de ape. Am înaintat anevoios, trăgând după mine piciorul beteag fără

să-l simt cu adevărat, ascultând vântul cum îmi şuieră pe lângă urechi fără să-l aud cu adevărat şi urmărind ciripelele cum intră şi ies din apă fără să le văd cu adevărat.

Mi-am spus: L-am ucis, fără doar şi poate, aşa cum am ucis căţelul Monicăi Goldstein. Ştiu că asta sună aiurea, dar...

Numai că nu suna aiurea. Nu era aiurea.

Eu îi oprisem respiraţia.

II

Pe partea de sud a El Palacio era o verandă închisă cu sticlă. Dădea spre un amalgam de tufişuri tropicale într-o direcţie, şi în cealaltă spre albastrul metalic al golfului.

Elizabeth şedea acolo în scaunul cu rotile de braţele căruia era prinsă o tavă cu micul dejun. Pentru prima dată de când o cunoşteam, era legată. Tava, plină cu bucăţi de omletă şi crutoane, arăta ca după ce ar fi mâncat un bebeluş de pe ea. Wireman îi dăduse chiar şi suc dintr-o cană cu suzetă.

Televizorul de masă din colţ era comutat pe Canalul 6. Era tot „Candy non-stop“. Era mort şi Canalul 6 îi îmbălsăma cadavrul. O merita fără-ndoială, însă tot revoltător rămânea.

– Cred că a terminat, spuse Wireman, dar poate stai tu cu ea cât îţi fac vreo două ouă omletă şi prăjesc pâine.

– Bucuros, dar nu trebuie să te oboseşti pentru mine. Am lucrat până târziu şi am îmbucat ceva după.

Am îmbucat. Sigur. Când ieşisem din casă, zărisem castronul gol în chiuveta din bucătărie.

– Nu mă obosesc deloc. Cum ţi-e piciorul în dimineaţa asta?

– Deloc rău. Era adevărat. Et tu, Brute?

– Eu sunt bine, mersi.

Dar părea obosit; ochiul stâng era încă roşu şi lăcrima.

– Mă întorc în nici cinci minute.

Elizabeth era dusă cu totul. Când i-am oferit cana cu suzetă, a sorbit puţin, după care a întors capul în cealaltă

parte. Chipul ei părea străvechi şi năuc în lumina neiertătoare de iarnă. M-am gândit că alcătuim un trio fantastic: femeia senilă, fostul avocat cu un glonţ în creier şi fostul constructor ciung. Toţi cu cicatrice de război pe partea dreaptă a capului. La televizor, avocatul lui Candy Brown - acum fostul lui avocat, presupun - cerea imperios o anchetă completă. Elizabeth vorbi poate în numele întregului ţinut Sarasota pe acest subiect când închise ochii,

se lăsă moale în chingile care o strângeau. făcând să i se umfle pieptul planturos, şi adormi.

Wireman se întoarse cu destule ouă cât să ne ajungă

amândurora şi am mâncat cu o poftă surprinzătoare.

Elizabeth începu să sforăie. Un lucru era sigur; dacă ea suferea o apnee în somn, nu murea de tânără.

– Ţi-a scăpat un loc pe ureche, muchacho, zise Wireman şi se lovi pe lobul urechii sale cu furculiţa.

– Hă?

– Vopsea. Pe clăpău.

– Mda, am făcut. O să mânjesc cu ea peste tot în următoarele zile. M-am stropit bine de tot.

– Ce pictai în toiul nopţii?

– Nu vreau să vorbesc acum despre asta. El înălţă din umeri şi aprobă.

– Începe să te prindă alura de artist. Obiceiurile alea ciudate.

– Nu te lua de mine.

– Lucrurile vor fi ajuns rău de tot când o să ofer respect şi tu o să auzi sarcasm.

– Scuze.

Flutură din mână a nepăsare.

– Mănâncă-ţi huevo-urile. Să creşti mare şi tare ca Wireman.

Mi-am mâncat huevo-urile. Elizabeth sforăi. Televizorul trăncăni. Acum era mătuşa Tinei Garibaldi în ringul central electronic, o fată nu cu mult mai în vârstă decât fiica mea, Melinda. Spunea că Dumnezeu hotărâse că statul Florida se mişca prea lent şi că îl pedepsise El însuşi pe „monstrul ăla“. Eu mi-am spus: Eşti pe aproape, muchacha, numai că

n-a fost mâna lui Dumnezeu.

– Fă să tacă prostiile alea de carnaval, am spus.