KamenDoc către EFree19
4:55 PM
10 februarie
Curând ar trebui să fie destul de curând. Atât timp cât nu ai crize.
Kamen
Accentuase „atât timp cât nu ai crize“ cu unul dintre comodele alea emoticoane, o faţă rotundă, râzătoare, cu gura plină de dinţi. După ce-l văzusem pe Wireman luat de bâţâială în umbra banchetei din spate a furgonetei închiriate, cu ochii îndreptaţi în direcţii diferite, mie unul nu-mi venea să râd. Dar ştiam că, fără lanţuri şi hăţuri, nu-l voi putea duce pe Wireman la control înainte de 15 martie, doar dacă nu-l apuca un acces de grand mal. Şi desigur, Wireman nu era problema lui Xander Kamen. Nici eu nu eram, strict vorbind, şi mă mişca faptul că încă se mai sinchisea de mine. Din impuls, am apăsat butonul de RĂSPUNS şi am scris:
EFree19 către KamenDoc
5:05 PM
10 februarie
Kamen: Fără crize. Sunt bine. Pictez de-mi sar fulgii. Am dus câteva lucrări la o galerie din Sarasota şi unul dintre proprietari a aruncat o privire peste ele. Cred c-o să-mi ofere şansa unei expoziţii. În cazul ăsta, şi dacă o să fiu de acord, vrei să vii? Mi-ar face plăcere să văd un chip cunoscut, din ţara gheţii şi a zăpezii.
Edgar
Voiam să închid computerul după asta şi să-mi pregătesc un sendviş, dar semnalul acustic de mesaj primit s-a auzit înainte s-o pot face.
KamenDoc către EFree19
5:09 PM
10 februarie
Zi-mi ziua şi voi fi acolo.
Când am închis computerul, zâmbeam. Şi mi se umeziseră
puţin ochii.
V
Peste o zi, m-am dus la Nokomis cu Wireman pentru a lua un sifon nou de chiuvetă pentru tipii de la 17 (maşină sport; muzică country de duzină) şi nişte gard de plastic pentru Câinii Răi. Wireman nu avea nevoie de ajutorul meu şi-n mod categoric nu avea nevoie să-i şontâcăiesc pe urme în Nokomis TruValue, dar era o zi nesuferit de ploioasă şi voiam să scap de pe insulă. Am luat prânzul la Ophelia's şi am discutat în contradictoriu despre rock-and-roll, lucru care a făcut plăcută escapada noastră. Când m-am întors, ledul de mesaje al robotului telefonic pâlpâia. Era Pam.
„Sună-mă“, spusese şi închisese.
Am sunat-o, dar mai întâi - asta-mi pare o confesiune, şi încă una laşă, pe deasupra - am intrat online, am navigat până la ediţia curentă a Star Tribune din Minneapolis şi am
dat clic pe DECESE. Am scanat numele la repezeală şi m-am asigurat că Thomas Riley nu se număra printre ele, ştiind că asta nu dovedea nimic; poate că-şi făcuse felul prea târziu pentru a prinde închiderea ediţiei.
Uneori, ea dădea telefonul pe silenţios şi moţăia după-amiaza, caz în care mi-ar fi răspuns robotul telefonic şi aş mai fi putut trage puţin de timp. Nu însă şi-n după-amiaza aceasta. Îmi răspunse Pam în persoană, cu glas moale, dar nu şi cald:
– Alo.
– Sunt eu, Pam. Te sun, aşa cum m-ai rugat.
– Presupun că erai afară să te bronzezi, spuse ea. Aici ninge. Ninge şi e un frig de ţi se fac sloi vorbele-n gură.
M-am relaxat puţin. Tom nu murise. Dacă Tom ar fi murit, Pam n-ar fi avut chef de comparaţii năstruşnice.
– De fapt, e frig şi plouă şi aici, am spus.
– Bun. Sper să faci bronşită. Tom Riley a ieşit valvârtej de aici în dimineaţa asta, făcându-mă căţea băgăcioasă şi aruncând o vază pe jos. Presupun c-ar trebui să fiu bucuroasă că n-a aruncat-o în mine.
Începu să plângă. Îşi suflă nasul, apoi mă surprinse cu un râset. Era amarnic, dar şi surprinzător de vesel.
– Când crezi c-o să ia sfârşit ciudata ta putere de a mă
face să plâng?
– Spune-mi ce s-a întâmplat, Panda.
– Şi gata cu asta. Dacă-mi mai spui aşa o dată, închid.
Atunci poţi să-l suni pe Tom şi să-l întrebi pe el ce s-a întâmplat. Oricum, probabil că asta ar trebui să te pun să
faci. Ca să te înveţi minte.
Am dus mâna la cap şi am început să mă masez la tâmple: degetul mare la scobitura din partea stângă, arătătorul şi cel mijlociu la scobitura din dreapta. E uimitor că o singură
mână poate cuprinde atâtea vise şi atâta durere. Fără a mai pomeni de capacitatea de a da naştere atâtor nerozii, banale şi sofisticate deopotrivă.
– Spune-mi, Pam. Te rog. Te ascult fără să mă-nfurii.
