Uneori credeam că asta e o putere a lui; alteori credeam că
accidentul schimbase ceva în mine; alteori credeam că sunt valabile amândouă deodată.
– Pot să citesc, să ştii, spuse Wireman. În episoade scurte.
Destul cât să-mi ajungă. Etichete de pe flacoane cu medicamente, numere de telefon, genul ăsta de lucruri. Şi o să mă duc la o consultaţie, aşa că las-o mai moale cu compulsiunea asta a ta de gradul unu, de a face ordine în toată lumea. Cristoase, probabil că-i scoteai peri albi soţiei tale.
Mă privi chiorâş şi continuă:
– Hopa! Tocmai a călcat cumva Wireman pe o bătătură?
– Nu eşti pregătit încă să vorbeşti despre cicatricea aia mică şi rotundă de la tâmplă, muckacho?
El rânji.
– Touche, touche. Toate scuzele.
– Kurt Cobain, am spus. 1993. Sau pe acolo. El clipi.
– Adevărat? Aş fi spus '95, dar muzica rock m-a cam lăsat în urmă. Wireman a îmbătrânit, trist, dar adevărat. Cât despre chestia cu criza... scuze, Edgar, pur şi simplu nu cred.
Credea, însă. Îi puteam citi asta în ochi. Dar înainte să mai spun ceva, sări de pe capra de tăiat lemne şi arătă spre nord.
– Uite! Furgonetă albă! Cred că Armata Televiziunii prin Cablu a sosit!
II
L-am crezut pe Wireman când a spus că n-are idee ce vorbeşte Elizabeth Eastlake pe caseta înregistrată de robotul meu telefonic când i-am pus-o s-o asculte. Continua să creadă că grija ei pentru fiica mea are legătură cu propriile ei surori de mult decedate. Se declară absolut nedumerit de motivul pentru care ea nu voia să-mi ţin tablourile pe insulă. În privinţa asta, nu avea nici-o bănuială.
Joe şi Rita Câine Rău se mutară în casă; neostoitul lătrat al menajeriei lor începu. Baumgartenii se mutară şi ei, iar eu am început deseori să trec pe lângă băieţii lor, care jucau frisbee pe plajă. Erau exact cum îi descrisese Wireman: robuşti, chipeşi şi politicoşi, unul poate de unsprezece şi celălalt poate de treisprezece ani, cu constituţii corporale care în scurt timp aveau să-i facă subiect de chicoteli în rândul corpului de majorete al gimnaziului, dacă asta nu se întâmpla deja. Erau mereu dispuşi să-mi paseze discul pentru o aruncare sau două pe când şontâcăiam pe acolo, iar băiatul cel mare - Jeff - striga de obicei ceva încurajator de genul: „Hei, domnu' Free-mantle, faină azvârlire!“
Un cuplu cu maşină sport se mută în casa de la sud de Marele Roz, şi tulburătoarele acorduri de chitară ale lui Toby Keith începură să plutească spre mine în jurul orei de cocteil. Una peste alta, poate că aş fi preferat Slipknot.
Cvartetul de tineri din Toledo avea o maşinuţă de golf cu care gonea de-a lungul şi de-a latul plajei atunci când nu jucau volei sau nu pleca în expediţii de pescuit.
Wireman era mai mult decât ocupat; era un derviş. Din fericire, avea sprijin. Într-o zi, Jack i-a dat o mână de ajutor să desfunde irigatoarele de peluză de la Câine Rău. O zi sau două mai târziu, l-am ajutat eu să împingă maşinuţa de golf a vizitatorilor din Toledo, dintr-o dună în care se înţepenise
- cei răspunzători de pocinog plecaseră după un bax de bere, şi fluxul ameninţa s-o ia. Şoldul şi piciorul meu încă
erau convalescente, însă braţul rămas nu avea niciun bai.
Şold şi picior betege sau nu, făceam Mari Plimbări pe Plajă.
În unele zile - mai ales când ceaţa apărea după-amiaza târziu, mai întâi ascunzând vederii golful într-o amnezie rece şi apoi înghiţind şi casele - luam analgezice din rezerva mea tot mai redusă. În cele mai multe zile, nu luam.
Wireman a lâncezit rareori în scaunul lui de plajă bând ceai verde în acel februarie, dar Elizabeth Eastlake era mereu în salon, aproape întotdeauna ştia cine sunt şi de obicei avea un volum de poezie la îndemână. Nu erau mereu Poeziile
bune selectate de Keillor, dar acelea îi plăceau cel mai mult. Şi mie îmi plăceau. Merwin şi Sexton şi Frost, mamă-mamă.
Am citit mult pentru mine în februarie şi martie. Am citit mai mult decât în mulţi ani laolaltă - nuvele, povestiri, trei cărţi lungi de nonficţiune, despre cum ne-am vârât coada în dezastrul din Irak (răspunsul scurt părea să aibă W ca iniţială mijlocie şi un sculament6 în chip de vicepreşedinte).
Dar în mare parte doar am pictat. În fiecare după-amiază şi seară pictam până când abia-mi mai puteam ridica braţul.
Peisaje de plajă, peisaje marine, natură moartă şi apusuri, apusuri, apusuri.
Însă fitilul acela a continuat să mocnească. Flacăra fusese micşorată, dar nu stinsă. Chestia cu Candy Brown n-a fost pasul următor, ci pasul evident următor. Iar asta nu s-a întâmplat decât de Ziua Sfântului Valentin. O ironie oribilă, dacă te gândeşti bine.
Oribilă.
III
ifsogir188 către EFree19
10:19 AM
3 februarie
Dragă tati, mi-a făcut mare plăcere să aflu că ai fost lăudat pentru tablourile tale! Ura! Iar dacă îţi vor face o expoziţie, iau primul avion şi acolo voi fi în „rochiţa mea neagră“ (am una, fie că-ţi vine să crezi sau nu). Tre' să stau cuminte pentru moment şi să învăţ
pe rupte pentru că - uite un secret - sper să-i fac o surpriză lui Carson la venirea vacanţei de primăvară, în aprilie. Hummingbirds vor fi în Tennessee şi Arkansas atunci (el zice că turneu' are un început de minune). Mă gândesc că, dacă mă descurc bine la 6 Dick (în original), aluzie la Dick Cheney, vicepreşedintele american din timpul administraţiei George W. Bush (n. tr.).
examenele de la mijlocul semestrului, aş putea prinde turneul fie în Memphis, fie în Little Rock. Tu ce crezi?
Ilse
Presimţirile mele rele cu privire la Colibriul Baptist nu se stinseseră şi credeam că Ilse caută probleme cu lumânarea.
Dar dacă făcea o greşeală în privinţa lui, poate că era mai bine să afle mai devreme decât mai târziu. Aşa că - sperând din suflet că eu nu făceam o greşeală - i-am răspuns prin e-mail că pare o idee interesantă, presupunând că n-o afectează la învăţătură. (Nu mă puteam convinge să-i spun verde-n faţă scumpei mele fiice că a petrece o săptămână
