La sânul ei, el încuviinţă din cap fără să ridice ochii sau să

scoată vreun sunet. Am cugetat la asta şi am hotărât să fac ce-mi cerea.

– Bine, atunci. Noapte bună, Elizabeth. Noapte bună, Wireman. Haide, Jack.

Cadrul era din cele dotate cu raft. Jack puse lanterna pe el, aruncă o ocheadă la Wireman - încă stătea cu faţa îngropată la pieptul femeii - şi apoi se duse la portiera deschisă a pasagerului.

– Noapte bună, doamnă.

– Noapte bună, tinere. Eşti un jucător de Parcheesi plin de nerăbdare, dar promiţi. Şi, Edgar? Întoarse ochii calmi spre mine, peste capul aplecat al lui Wireman, peste spatele lui scuturat de suspine. Apa curge mai repede acum. Imediat ajunge la praguri. Simţi asta?

– Da, am spus.

Nu ştiam despre ce vorbeşte. Ştiam despre ce vorbeşte.

– Rămâi. Te rog să rămâi pe Duma, orice s-ar întâmpla.

Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine, dar şi Duma Key are nevoie de tine. Ţine minte că am spus asta, când îmi pierd iar coerenţa.

– O să ţin minte.

– Caută coşuleţul de picnic al lui Nan Melda. E în pod, sunt aproape sigură. E roşu. O să-l găseşti. Toate sunt în el.

– Şi ce ar fi aceste toate, Elizabeth? Ea a încuviinţat din cap.

– Da. Noapte bună, Edward.

Şi aşa, simplu, am ştiut că reîncepea să-şi piardă coerenţa.

Dar Wireman avea s-o ducă înăuntru. Wireman avea să-i poarte de grijă. Însă până să o poată el face, avea ea să-i poarte de grijă, avea să poarte grija lui şi a ei înseşi deopotrivă. I-am lăsat în picioare pe dalele de sub bolta porţii, între cadrul metalic şi scaunul cu rotile, ea strângându-l în braţe, el cu fruntea la pieptul ei. Amintirea asta e clară.

Clară.

X

Eram epuizat de stresul şofatului - poate şi pentru că

petrecusem ziua între atâţia oameni după ce fusesem singur aşa de mult timp - dar gândul de-a mă întinde, darămite de a dormi, ieşea din discuţie. Mi-am verificat e-mailul şi am găsit mesaje din partea ambelor fiice ale mele. Melinda făcuse faringită în Paris şi o lua aşa cum lua întotdeauna bolile - în nume personal. Ilse îmi trimisese un link spre Citizen-Times din Asheville, Carolina de Nord. Am dat clic pe el şi am găsit o recenzie extrem de favorabilă la The Hummingbirds, care apăruseră la Prima Biserică

Baptistă şi fuseseră întâmpinaţi cu strigăte fervente de aleluia. Mai figura şi o poză cu Carson Jones şi o blondă

foarte frumoasă stând în faţa grupului, cu gurile deschise în cântare, cu privirile împletite. Carson Jones şi Bridget Andreisson, duet din „How Great Thou Art“, spunea legenda fotografiei. Hmm! If-So-Girl a mea scrisese: „Nu-s câtuşi de puţin geloasă.“ De două ori hmm.

Mi-am făcut un sendviş cu şuncă de Bologna şi brânză

(după trei luni pe Duma Key încă mă topeam după şunca de Bologna), apoi m-am dus la etaj. M-am uitat la tablourile din seria Fata şi corabia care erau de fapt Ilse şi corabia. M-am gândit la Wireman întrebându-mă ce mai pictez în ultima vreme. M-am gândit la lungul mesaj pe care Elizabeth mi-l lăsase pe robotul telefonic. La neliniştea din vocea ei.

Spusese că trebuie să-mi iau măsuri de precauţie.

Am luat o decizie de moment şi am coborât înapoi la parter, mergând cât de repede puteam fără a cădea.

XI

Spre deosebire de Wireman, nu port mereu la mine bătrânul şi umflatul portmoneu Lord Buxton; de obicei, îmi pun o carte de credit, permisul de conducere şi câteva bancnote în buzunarul din faţă şi-s gata de ieşit.

Portmoneul era încuiat într-un sertar din living. L-am scos de acolo, am frunzărit cărţile de vizită şi am găsit-o pe cea pe care scria GALERIA SCOTO cu litere aurii în relief. Mi-a răspuns robotul telefonic, lucru la care mă aşteptam. După

ce Dario Nannuzzi îşi termină de spus litania şi după ce bipul făcu bip, am început:

– Bună, domnule Nannuzzi, aici Edgar Freemantle de pe Duma Key. Sunt...

Am făcut o scurtă pauză, vrând să spun tipul şi ştiind că

nu asta sunt pentru el.

– Sunt artistul cu tablourile alea cu apusuri împodobite cu scoici mari şi plante şi cu tot soiul de alte lucruri. Aţi spus că ar fi posibil să-mi expuneţi lucrările. Dacă încă vă mai interesează, îmi daţi un telefon?

Am recitat numărul meu de telefon şi am închis, simţindu-mă puţin mai bine. Simţindu-mă de parcă aş fi făcut ceva, măcar.

Mi-am luat o bere din frigider şi am deschis televizorul, gândindu-mă că poate găsesc un film demn de a fi văzut la HBO înainte să trag obloanele. Scoicile de sub casă

adoptaseră un sunet plăcut, molcom, conversaţia lor din seara aceasta fiind civilizată şi reţinută.

Fură acoperite de vocea unui om care stătea în mijlocul unui desiş de microfoane. Era Canalul 6 şi vedeta de pe ecran era avocatul din oficiu al lui Candy Brown. Probabil că

susţinuse conferinţa de presă cam în acelaşi timp când lui Wireman i se făceau radiografii craniene. Avocatul părea să

aibă în jur de cincizeci de ani şi avea părul îndesat sub o perucă de avocat, însă nu era nimic rutinier în comportamentul său. Arăta şi vorbea implicat. Le spunea reporterilor că clientul său pleda nevinovat pe motiv de alienare mentală.

Spunea că domnul Brown este dependent de droguri, de materiale pornografice şi de sex, şi că este schizofrenic.

Nimic despre slăbiciunea lui irezistibilă pentru îngheţată şi compilaţii Asta-i muzică adevărată, dar sigur că juriul nu fusese încă ales. Pe lângă microfonul de la Canalul 6, mai vedeam logou-rile NBC, CBS, ABC, Fox şi CNN. Tina Garibaldi nu s-ar fi ales cu o atenţie mediatică atât de amplă dacă ar fi câştigat un concurs de silabisire sau unul de fizică aplicată, nici chiar dacă ar fi salvat câinele familiei dintr-un râu înspumat, dar lasă-te violată şi ucisă şi ajungi garantat în casele întregii naţiuni, dulceaţă. Toată lumea va şti că ucigaşul tău îşi ţinea chiloţii în sertarul de la birou.

„N-a ajuns la toate aceste dependenţe din vina sa“, spunea avocatul. „Mama şi amândoi taţii lui vitregi au fost dependenţi de droguri. Copilăria a fost o oroare pentru el; a fost sistematic bătut şi abuzat sexual. A fost închis în in-stituţii de boli mentale. Soţia lui e o femeie bună la suflet, însă şi ea suferă de boli mentale. N-ar fi trebuit să fie lăsat de capul lui pe străzi.“ Se întoarse cu faţa la camerele de luat vederi. „Asta e o crimă al cărei autor este Sarasota, nu George Brown. Sufletul îmi plânge pentru familia Garibaldi“

- ridică ochii fără pic de lacrimă spre camere, ca pentru a dovedi într-un fel asta - „dar pedeapsa capitală pentru George Brown n-o va aduce pe Tina Garibaldi înapoi şi nu va îndrepta sistemul defect care a pus în libertate, nesupravegheată, această fiinţă umană defectă. Aceasta este declaraţia mea, mulţumesc că m-aţi ascultat, iar acum, dacă mă scuzaţi...“

Se întoarse şi plecă, ignorând întrebările rostite pe voci ridicate, şi lucrurile tot ar fi fost în regulă - diferite, cel puţin

- dacă închideam televizorul sau dacă schimbam canalul în clipa aceea. Dar n-am făcut nici una, nici alta. L-am urmărit pe prezentatorul de la Canalul 6, în studio, cum spunea:

„Royal Bonnier, un cruciat al sălilor de judecată, care a câştigat şase cazuri pro bono presupus de necâştigat, a declarat că va depune toate eforturile pentru a exclude următoarea înregistrare video, surprinsă de o cameră de supraveghere în spatele Bealls Department Store, dintre dovezile de la proces.“

Şi blestemăţia aia a început din nou. Copila traversează de la dreapta la stânga cu ghiozdanul în spate. Brown iese dinspre rampă şi o apucă de încheietura mâinii. Ea ridică

ochii spre el şi pare să-i pună o întrebare. Şi acela a fost momentul în care furnicătura îmi coborî pe braţul lipsă ca un roi de albine.

Am strigat - de surprindere ca şi de agonie - şi am căzut la podea, răsturnând pe covor şi telecomanda, şi farfuria cu sendvişul meu, scărpinându-mă la ceea ce nu era acolo.