de siguranţă de ultimă generaţie.
– Mersi că ai venit cu mine, Wireman.
– Sigur, zise el. Dar dacă-mi mai mulţumeşti o dată, muchacho, o să-ţi trag un pumn. Scuze, dar exact aşa o să
se întâmple.
– E bine de ştiut, am spus. Mersi că mi-ai spus.
Râse şi mă bătu cu palma pe umăr.
– Îmi place de tine, Edgar. Ai stil, ai clasă, ai buze numa'
bune să-mi dai în dos o pupătură băloasă.
– Frumos. Îmi vine să plâng. Ascultă, Wireman...
Aş fi putut să-i spun ce tocmai se întâmplase cu el. A fost cât pe ce s-o fac. În cele din urmă, am hotărât să tac. Nu ştiam dacă este sau nu decizia corectă, dar ştiam că-l aştepta o noapte lungă alături de Elizabeth Eastlake. Pe deasupra, migrena aceea încă îmi persista în spatele craniului. M-am limitat să-l întreb din nou dacă nu-mi dă
voie să-i fac şi lui o programare la doctorul la care urma să
merg eu.
– O să mă gândesc la asta, spuse. Şi o să te anunţ.
– Păi, să nu aştepţi prea mult, pentru că...
Ridică o mână, oprindu-mă, şi de data aceasta chipul lui era nezâmbitor.
– Ajunge, Edgar. Ajunge pentru o singură seară, bine?
– Bine, am acceptat. L-am privit cum intră, apoi m-am înapoiat la maşină. Jack ridicase volumul la casetofon.
Cânta Renegade. Întinse mâna să-l dea mai încet şi am spus:
– Nu, e-n ordine. Dă-i putere.
– Serios? Întoarse şi porni înapoi pe drum. Minunată
formaţie. Ai auzit de ei?
– Jack, am spus, ăştia-s Styx. Dennis DeYoung? Tommy Shaw? Unde ai trăit pană acum? Într-o peşteră?
Jack surâse vinovat.
– Îmi plac muzica country şi mai mult standardele vechi, spuse el. Sincer să fiu, sunt un tip cam demodat.
Gândul că Jack Cantori petrecea timpul cu Dino şi Frank m-a făcut să mă întreb - şi nu pentru prima oară în ziua
aceea - dacă era real ceva din tot ce se întâmpla. M-am mai întrebat şi cum reuşeam să ţin minte că Dennis DeYoung şi Tommy Shaw au făcut parte din Styx - că Shaw scrisese de fapt cântecele care bubuiau acum în difuzoarele maşinii - şi uneori să nu-mi pot aminti numele propriei mele foste soţii.
XI
Amândouă ledurile robotului telefonic pâlpâiau: cel care anunţa că am mesaje şi cel care preciza că banda de înregistrare a mesajelor este plină. Dar numărul din fereastra de MESAJE IN AŞTEPTARE era doar 1. Am cumpănit la asta cu un sentiment de rău augur, în timp ce greutatea în care se afla migrena alunecă puţin mai aproape de partea din faţă a craniului meu. Singurele persoane la care mă puteam gândi că m-ar suna şi ar lăsa un mesaj atât de lung încât să umple toată caseta erau Pam şi Ilse, şi în niciunul dintre cazuri apăsarea butonului de ASCULTARE MESAJE nu avea şanse să-mi aducă veşti bune. N-ar fi luat nici cinci minute să spui Totul e bine, sună-mă când ai ocazia.
Las-o pe mâine, mi-am spus şi o voce laşă care nici măcar nu ştiam că se află în repertoriul meu mintal (poate era nouă) era dispusă să meargă mai departe de atât. Îmi sugera să şterg pur şi simplu mesajul fără să-l ascult.
– Aşa-i, sigur, am spus cu voce tare. Iar când oricine ar fi fost va suna din nou, îi pot spune simplu că mi-a mâncat căţelul robotul telefonic.
Am apăsat ASCULTA. Şi cum atât de des se întâmplă când ştim sigur la ce să ne aşteptăm, am avut o surpriză. Nu era Pam şi nu era Ilse. Vocea şuierată, uşor emfizemică, îi aparţinea lui Elizabeth Eastlake.
„Bună, Edgar“, spunea. „E de sperat că ai avut o după-amiază productivă şi că te bucuri de această seară în compania lui Wireman la fel de tare cât mă bucur eu în
compania domnişoarei... ei, bine, i-am uitat numele, dar e foarte agreabilă. Şi sper să observi că mi-am amintit numele tău. Am parte de o perioadă de claritate. Le ador şi le preţuiesc, dar mă şi întristează. E ca şi când ai fi într-un planor şi te-ai ridica pe o pală de vânt deasupra unei pâcle joase. Pentru scurt timp, poţi vedea totul atât de clar... şi în acelaşi timp ştii că vântul o să stea şi că planorul se va cufunda înapoi în ceaţă. Înţelegi?“
Înţelegeam, sigur că da. Lucrurile îmi mergeau mai bine acum, dar asta era lumea în care mă trezisem, una în care cuvintele zăngăneau fără sens şi amintirile erau risipite ca mobilierul de peluză după o vijelie. Era o lume în care încercasem să comunic lovind oamenii şi singurele emoţii de care păream într-adevăr capabil erau furia şi frica. E de aşteptat să depăşeşti starea aceasta (cum ar spune Elizabeth), dar după aceea nu mai pierzi niciodată
convingerea că realitatea este fragilă. Dincolo de păienjenişul ei? Haos. Nebunie. Adevărul gol-goluţ, poate, iar adevărul gol-goluţ este roşu.
„Dar ajunge despre mine, Edgar. Am sunat să pun o întrebare. Eşti unul care creează artă pentru bani sau crezi în artă de amorul artei? Sunt sigură că te-am întrebat când ne-am întâlnit - sunt aproape convinsă de asta - dar nu-mi amintesc răspunsul tău. Eu cred că e artă de amorul artei, altfel Duma nu te-ar fi chemat. Dar dacă rămâi aici mult...“
O nelinişte clară i se strecură în voce.
„Edgar, sunt sigură că o să fii un vecin foarte simpatic, nu mă îndoiesc de asta, dar trebuie să-ţi iei măsuri de siguranţă. Cred că ai o fiică şi cred că a fost în vizită la tine.
Am dreptate? Parcă-mi amintesc că mi-a făcut cu mâna. O
blondă frumuşică? Poate o confund cu sora mea, Hannah -
