– Ce cuvinte rele aţi învăţat! Unde? Citind paginile de artă
din New York Times? Ascultându-l pe Bill O'Reilly?
Amândouă? Arătă cu degetul spre tavan. Bec? Artificiu!
Arătă spre pieptul său. Stimulator cardiac? Artificiu! Aruncă
mâinile în aer. Norocosul de el avea două de aruncat.
Descotorosiţi-vă de cuvintele rele, domnule Freemantle.
Arta trebuie să fie un loc al speranţei, nu al îndoielii. Iar îndoielile dumneavoastră izvorăsc din lipsa de experienţă, ceea ce nu-i un lucru dezonorant. Ascultaţi-mă. Vreţi să mă
ascultaţi?
– Sigur, am spus. De aceea am venit.
– Când spun adevăr, mă refer la frumuseţe.
– John Keats, zise Wireman. Odă pentru o urnă grecească.
Tot ce ştim, tot ce ne trebuie să ştim. O poezie veche, dar încă valabilă.
Nannuzzi nu-i acordă atenţie. Stătea aplecat peste masă şi se uita la mine.
– Pentru mine, domnule Freemantle...
– Edgar.
– Pentru mine, Edgar, asta rezumă toate scopurile artei, şi singurul mod prin care poate fi ea judecată.
Surâse - puţin defensiv, mi se păru.
– Nu vreau să mă gândesc prea mult la artă, înţelegi? Nu vreau s-o critic. Nu vreau să particip la simpozioane, să
ascult disertaţii sau să discut despre ea la cocteiluri - deşi uneori în branşa mea sunt nevoit să fac toate acestea. Ce vreau să fac e să mă prind de inimă şi să cad la pământ când o văd.
Wireman izbucni în râs şi ridică ambele mâini în aer.
– Da, Doamne-Dumnezeule! scanda el. Nu ştiu dacă
individul ăla de afară se prindea de inimă şi cădea la pământ, dar sunt absolut sigur că era gata să se prindă de carnetul de cecuri.
Nannuzzi spuse:
– Înăuntrul său, cred că într-adevăr a căzut. Cred că toţi au căzut.
– Că tot veni vorba, şi eu am păţit-o, zise Wireman. Nu mai zâmbea.
Nannuzzi rămase atent la mine.
– Gata cu vorbele despre artificii. Ce urmăreşti în majoritatea acestor tablouri este absolut clar şi direct: cauţi o cale de a reinventa cel mai popular şi mai uzat dintre subiectele ce ţin de Florida, apusul tropical. Ai încercat să
găseşti o cale de a evita clişeul.
– Da, cam asta e. Aşa că l-am copiat pe Dali...
Nannuzzi flutură din mână.
– Tablourile alea nu seamănă nici de departe cu Dali. Şi nu vreau să discut despre şcolile artistice cu tine, Edgar, sau
să mă cobor la a folosi cuvinte care se sfârşesc în ism. Tu nu aparţii niciunei şcoli artistice, pentru că tu nu ai cunoştinţă de niciuna.
– Am cunoştinţă de clădiri, am spus.
– Atunci de ce nu pictezi clădiri?
Am ridicat din umeri. I-aş fi putut spune că asta nici nu-mi trecuse prin cap, dar ar fi fost mai aproape de adevăr să
spun că nu-mi trecuse prin braţul lipsă.
– Mary avea dreptate. Eşti un pictor primitiv american.
Nu-i nimic rău în asta. Bunicuţa Moses a fost o primitivă
americană. Jackson Pollock, la fel.
Ideea, Edgar, e că tu eşti talentat.
