– Dacă vor să te interneze..., am început.

– O, or să vrea, e un reflex al lor, futu-i, dar asta n-o să se întâmple. Dacă m-ar putea vindeca, ar fi altă poveste. Mă

duc doar pentru că Hadlock ar putea să-mi spună că nu-i o defecţiune permanentă, ci doar o pată temporară pe radar.

Surâse fără vlagă.

– Wireman, ce naiba-i cu tine?

– Toate la timpul lor, muchacho. Ce pictezi în zilele astea?

– Nu contează acum.

– O, mamă, făcu Wireman. Se pare că nu doar eu sunt sătul de întrebări. Ştiai că-n lunile de iarnă, unu din patruzeci de utilizatori ai Tamiami Trail are o defecţiune la maşină? E adevărat. Şi după ceva ce am auzit la ştiri alaltăieri, şansele ca un asteroid de mărimea stadionului din Houston să lovească Pământul sunt la drept vorbind mai mari decât şansele ca un...

Am întins mâna spre radio şi am spus:

– Ce-ar fi să ascultăm nişte muzică?

– Bună idee, admise el. Dar nu country, futu-i!

Pentru o secundă n-am înţeles, după care mi-am amintit de recent plecaţii cowboy. Am găsit cel mai zgomotos şi

mai tâmpit post de radio din zonă, care-şi spune The Bone.

Acolo, Nazareth urla din toţi rărunchii piesa „Hair of the Dog“.

– A, rock-and-roll destrăbălat, zise Wireman. Acu' mai vii de-acasă, mi hijo.

VII

Aceea a fost o zi lungă. Oricând îţi arunci corpul pe banda rulantă a medicinii moderne - mai ales aşa cum e ea practicată într-un oraş doldora de turişti sezonieri vârstnici şi deseori betegi - te paşte o zi lungă. Am stat acolo până la şase. Au vrut într-adevăr să-l interneze pe Wireman. El e refuzat.

Eu mi-am petrecut bună parte a timpului într-o sală de aşteptare din aceea purgatorială, unde revistele sunt vechi, pernele de pe scaune sunt subţiri şi televizorul e mereu cocoţat sus într-un colţ. Am şezut, am ascultat discuţii îngrijorate suprapuse pe flecărelile de la televizor şi, din când în când, m-am dus într-o zonă din aceea în care se pot folosi telefoanele mobile şi l-am folosit pe al lui Wireman pentru a-l suna pe Jack. Se simţea bine doamna? Se simţea de minune. Jucau Parcheesi. Apoi rearanjau Oraşul de Porţelan. A treia oară mâncau sendvişuri şi urmăreau Oprah. A patra oară ea dormea.

– Spune-i că s-a dus de câte ori trebuia la toaletă, zise Jack. Până acum.

I-am spus. Wireman a fost bucuros să afle. Şi banda rulantă rulă încet mai departe.

Trei săli de aşteptare, una în faţa uşii de la Internări Generale, unde Wireman refuză chiar şi să ia mapa cu clemă pe care era un formular - probabil pentru că nu-l putea citi (am completat eu informaţiile necesare), una în faţa uşii de la Neurologie, unde m-am întâlnit atât cu Gene Hadlock, doctorul lui Elizabeth, cât şi cu un individ palid cu

bărbuţă pe nume Herbert Principe. Doctorul Hadlock susţinea că Principe este cel mai bun neurolog din Sarasota. Principe nu negă lucrul acesta şi nici nu se arătă

măgulit. Ultima sală de aşteptare era situată la primul etaj, locul Marilor Aparate de Soi. Acolo Wireman fu dus nu la rezonanţă magnetică, lucru cu care eram familiarizat, ci la radiografie, în celălalt capăt al holului, o încăpere despre care-mi imaginam că este prăfuită şi neglijată în această

epocă modernă. Wireman îmi dădu să-i ţin medalionul cu Fecioara Maria şi am rămas singur să mă întreb de ce cel mai bun neurolog din Sarasota ar apela la o tehnologie atât de învechită. Nimeni nu s-a sinchisit să mă lumineze.

Televizoarele din toate cele trei săli de aşteptare erau date pe Canalul 6, unde iar şi iar am văzut Fotografia: Candy Brown cu mâna pe încheietura Tinei Garibaldi, fata cu ochii ridicaţi spre ai bărbatului, încremenită într-o expresie teribilă deoarece orice om crescut într-o casă cât de cât normală ştia, în adâncul sufletului, exact ce însemna.

Le spui copiilor tăi să fie atenţi,foarte atenţi, că un străin le-ar putea vrea răul, iar ei poate că te cred, însă copiii din casele bune cred şi că siguranţa este dreptul lor consfinţit prin naştere. Aşa că ochii spuneau: Sigur, domnule, spuneţi-mi ce trebuie să fac.

Ochii spuneau:

Dumneavoastră sunteţi adultul, eu sunt copilul, aşa că

spuneţi-mi ce doriţi. Ochii spuneau: Am fost învăţată să-i respect pe cei mai mari ca mine. Şi mai mult ca orice, ceea ce te dădea peste cap, erau ochii care spuneau: Nimeni nu mi-a făcut niciodată ceva rău.

Nu cred că nesfârşita şi neobosita prezentare a cazului şi aproape neîncetata reafişare a Fotografiei sunt de vină

pentru tot ce a urmat, dar dacă cred că au avut un rol de jucat? Da.

Sigur că au avut.

VIII

Se întunecase deja când în sfârşit am ieşit din parcarea acoperită şi am virat la sud pe Trail, îndreptându-mă înapoi spre Duma. La început, abia dacă m-am gândit la Wireman; eram întru totul absorbit de condus, convins cumva că de data asta norocul mă va părăsi şi că vom avea un accident.

Odată trecuţi de ieşirile spre Siesta Key, traficul s-a rărit şi am început să mă relaxez. Când am ajuns la Crossroads Mall, Wireman spuse:

– Intră aici.

– Îţi trebuie ceva de la The Gap? Nişte boxeri? Un set de tricouri cu buzunare?

– Nu face pe deşteptul şi intră-n parcare. Opreşte sub un bec.

Am parcat sub un bec şi am oprit motorul. Mi se părea un loc suportabil de înfricoşător, deşi parcarea era peste jumătate plină şi ştiam că numitul Candy Brown o răpise pe Tina Garibaldi pe cealaltă parte, unde se primea marfa.

– Cred că pot spune asta o dată, vorbi Wireman. Şi meriţi să auzi. Pentru că ai fost bun cu mine. Şi ai fost bun pentru mine.

– Valabilă şi viceversa, Wireman.

Mâinile i se odihneau pe un dosar cenuşiu subţire, pe care-l adusese de la spital. Pe el era trecut numele lui.

Ridică un deget ca să mă facă să tac fără să se uite la mine

- se uita drept în faţă, la Bealls Department Store, care ocupa capătul acela de mall.

– Vreau s-o spun de la un capăt la celălalt fără oprire. Ai ceva împotrivă?

– Nimic.

– Povestea mea seamănă cu...

Se întoarse spre mine, brusc înviorat. Ochiul lui stâng era de un roşu aprins şi lăcrima neîncetat, dar cel puţin acum era îndreptat spre mine împreună cu celălalt.

– Muchacho, ai văzut vreodată o emisiune din aia la care un tip câştigă două sau trei sute de milioane de dolari la Powerball?

– Toată lumea a văzut.