– Ăă... cred că l-a înecat marea Roşie. Mai sunt alte medicamente pe care să le poţi lua? Mai puternice?

– Principe n-a ratat şansa să-mi fluture pe sub nas carneţelul cu reţete, însă voia să-mi ofere Neurontin, iar eu nici nu vreau să mă gândesc la asta.

– Din cauza slujbei tale.

– Corect.

– Wireman, n-o să-i fii de niciun ajutor lui Elizabeth dacă

orbeşti ca liliacul.

Nu răspunse un minut sau două. Drumul, acum aproape pustiu, se derula în faţa farurilor. Apoi el spuse:

– Orbirea va fi în scurt timp cea mai neimportantă dintre problemele mele. Am riscat o privire piezişă spre el.

– Adică ai putea muri din asta?

– Da.

Vorbi cu o lipsă de dramatism care era foarte convingătoare.

– Şi, Edgar?

– Da?

– Înainte să se întâmple, şi cât încă mai am un ochi cu care văd bine, mi-ar face plăcere să-mi mai arăţi nişte lucrări de-ale tale. Şi domnişoara Eastlake vrea să vadă

câteva. M-a rugat să te întreb. Poţi folosi maşina să le aduci la El Palacio - se pare că te descurci admirabil.

Ieşirea spre Duma Key era în faţă. Am pornit semnalizarea.

– Îţi spun ce cred uneori, zise el. Cred că norocul ăsta fabulos pe care l-am avut până acum trebuie să se întoarcă

împotriva mea. Nu există absolut niciun motiv statistic să

cred aşa ceva, dar e bine să nu pierzi ideea asta din vedere. Ştii?

– Da, am spus. Şi, Wireman?

– Aicea-s, muchacho.

– Adori Duma Key, dar crezi şi că e ceva în neregulă cu insula. Ce e cu locul ăsta?

– Nu ştiu ce este, dar are ceva. Tu nu crezi?

– Sigur că da. Ştiu că e aşa. În ziua în care eu şi Ilse am încercat să mergem până la capătul drumului, ni s-a făcut amândurora rău. Ei mai tare decât mie.

– Şi ea nu e singura, potrivit poveştilor pe care le-am auzit.

– Există poveşti?

– O, da. Plaja e în regulă, dar interiorul insulei... Clătină din cap: Cred că s-ar putea datora unui fel de poluare a pânzei freatice. Acelaşi ceva care face flora să crească într-o veselie într-un climat în care ai nevoie de irigare doar ca să

nu ţi se usuce o afurisită de peluză. Nu ştiu. Dar e mai bine să nu te apropii. Cred că asta este în mod deosebit valabil pentru tinerele doamne care-şi doresc să aibă copii într-o bună zi. Din aceia fără defecte din naştere.

Ei, asta era o idee neplăcută, care nu-mi trecuse prin cap.

N-am mai spus nimic tot restul drumului de întoarcere.

IX

Asta ţine de memorie, şi puţine dintre amintirile mele din acea iarnă sunt la fel de clare precum cea legată de întoarcerea la El Palacio în seara aceea de februarie.

Jumătăţile porţii de fier erau date în lături. Între ele şedea Elizabeth Eastlake în scaunul ei cu rotile, exact ca în ziua în care eu şi Ilse porniserăm în explorarea noastră ratată a sudului insulei. Nu avea pistolul cu harpon, dar era din nou

în treningul din două piese (de data aceasta cu ceva ce aducea a veche jachetă de licean aruncată peste umeri), iar tenişii mari - părând negri în loc de albaştri în lumina farurilor - erau proptiţi pe rezemătoarele cromate pentru picioare. Alături de ea era cadrul metalic, iar lângă cadru stătea Jack Cantori cu o lanternă în mână.

Când văzu maşina, dădu să se ridice. Jack se grăbi s-o reţină. Apoi, când văzu că femeia era hotărâtă, puse lanterna pe dalele de jos şi o ajută. Când am parcat lângă

intrare, Wireman deschidea portiera. Farurile maşinii îi iluminau ca pe doi actori pe scenă.

– Nu, domnişoară Eastlake! strigă Wireman. Nu, nu încercaţi să vă ridicaţi!

Vă împing eu înăuntru!

Femeia nu-i dădu atenţie. Jack o ajută să ajungă la cadru -

sau ea îl conduse într-acolo - şi apucă de mânerele lui. Apoi începu să bocănească cu el spre maşină. Eu mă străduiam să cobor de la volan, luptându-mă cu şoldul drept beteag ca să ies de acolo, aşa cum făceam mereu. Stăteam lângă

capotă, când ea puse cadrul deoparte şi întinse braţele spre el. Carnea de deasupra coatelor ei atârna moale şi moartă, palidă ca aluatul de pâine în bătaia farurilor, însă picioarele îi erau înfipte la mare depărtare unul de celălalt, într-o postură sigură de sine. O briză plină de parfumurile nopţii îi suflă părul pe spate şi n-am fost deloc surprins să văd o cicatrice - una foarte veche - pe partea dreaptă a capului ei.

Aproape că putea fi geamăna cicatricei mele.

Wireman veni în faţă dinspre portiera deschisă a pasagerului şi rămase locului o secundă sau două. Cred că

decidea dacă, pe lângă a da alinare, mai poate să şi primească. Apoi se duse la ea cu un soi de mers legănat, de urs, cu capul plecat, cu părul lung ascunzându-i urechile şi mângâindu-i obrajii. Ea îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe pieptul său amplu. Un moment, femeia se clătină pe picioare şi eu m-am speriat, postură sigură ori ba, dar apoi îşi recapătă echilibrul şi am văzut mâinile acelea noduroase

şi chircite de artrită cum încep să-l mângâie pe spatele ce începuse să tresalte.

M-am dus spre ei puţin nesigur şi ea întoarse ochii spre mine. Erau de o limpezime perfectă. Aceasta nu era femeia care întrebase când vine trenul, cea care spusese că este al naibii de confuză. Toate comutatoarele ei erau din nou pe poziţia „deschis“. Măcar pentru o vreme.

– O să ne fie bine, spuse ea. Te poţi duce acasă, Edgar.

– Dar...

– O să ne fie bine, zise în timp ce-l mângâia pe spate cu degetele ei noduroase, îl mângâia cu o tandreţe infinită.

Wireman o să mă împingă înăuntru. Peste o clipă. Aşa-i, Wireman?