– De ce face prăpăd printre ele când e în starea asta?

– Cred că... pentru că nu suportă să se uite la ceea ce ea nu este. Am dat să mă întorc. El îmi puse o mână pe umăr.

– Aş prefera să nu te uiţi la mine acum, zise el. Vocea lui era abia controlată.

Nu sunt eu însumi acum. Ieşi pe uşa din faţă şi apoi întoarce-te prin curte, dacă vrei să mergi pe plajă. Te superi dacă faci asta?

Asta am făcut. Iar când am ajuns înapoi, am lucrat la portretul lui. Era în regulă. Prin asta presupun că vreau să

spun că era bine. Îi vedeam faţa acolo, aşteptând să iasă la

suprafaţă. Începând să se ridice. Nu era nimic special, dar asta era bine. Întotdeauna era mai bine când nu era nimic special. Eram fericit, mi-amintesc asta. Eram liniştit.

Scoicile murmurau. Braţul drept mă furnica, dar foarte jos şi adânc. Fereastra care dădea spre golf era un dreptunghi de întuneric. O dată m-am dus la parter şi am mâncat un sendviş. Am deschis radioul şi am găsit The Bone: Geils cântând „Hold YourLovin“. Geils nu era nimic special, ci doar minunat - un dar de la zeii rock-and-roll-ului. Am pictat şi faţa lui Wireman a ieşit puţin mai mult la suprafaţă. Era o fantomă acum. Era o fantomă care bântuia pânza. Însă era o fantomă inofensivă. Dacă mă întorceam, Wireman nu s-ar fi aflat în capul scărilor acolo unde stătuse Tom Riley, iar la El Palacio de Asesinos partea stângă a lumii lui Wireman era tot întunecată; acesta era doar un lucru pe care îl ştiam. Pictam. Radioul cânta. Dincolo de muzică, scoicile şopteau.

La un moment dat, am pus punct, am făcut duş şi m-am dus la culcare. N-am avut niciun vis.

Când mă gândesc la perioada petrecută pe Duma Key, zilele acelea din februarie şi martie, când lucram la portretul lui Wireman, mi se par cele mai bune.

XVI

Wireman sună a doua zi la zece. Eu eram deja la şevalet.

– Te întrerup cumva?

– Nu face nimic, am zis. Îmi prinde bine o pauză. Era o minciună.

– Ne-ai lipsit în dimineaţa asta. O pauză. Ei, bine, ştii tu.

Mi-ai lipsit mie. Ea...

– Mda, am făcut.

– Contractul e extrem de favorabil. Am puţine să-i reproşez. Spune că tu şi galeria împărţiţi prada pe din două, dar mă ocup eu de asta. Jumi-juma n-o să rămână aşa după

ce vânzările o să atingă un sfert de milion. Odată trecut punctul ăsta, prada se-mparte şaizeci la patruzeci, în favoarea ta.

– Wireman, n-o să vând niciodată tablouri în valoare de un sfert de milion de dolari!

– Sper că asta vor crede şi ei, mucbacho, motiv pentru care o să propun şi ca proporţia venitului să fie de şaptezeci la treizeci atunci când se atinge o jumătate de milion.

– Plus o labă din partea lui Miss Florida, am zis fără vlagă.

Trece şi asta acolo.

– S-a notat. O altă chestie e clauza asta de expirare de o sută optzeci de zile. Ar trebui să fie nouăzeci. Nu prevăd vreo problemă în chestiunea asta, dar mi se pare interesant. Se tem că cine ştie ce mare galerie newyorkeză

o să descindă şi o să te ducă de aici.

– Mai trebuie să ştiu ceva despre contract?

– Nu, şi am impresia că vrei să te întorci la lucru. Iau eu legătura cu domnul Yoshida în privinţa modificărilor ăstora.

– Vreo schimbare în privinţa vederii tale?

– Nu, amigo. Mi-aş dori să răspund afirmativ. Dar tu continuă să pictezi, îndepărtam receptorul de ureche, când el spuse:

– N-ai văzut din întâmplare ştirile de dimineaţă?

– Nu, nici n-am deschis televizorul. De ce?

– Medicul legist spune că Brown a murit de insuficienţă

cardiacă. Mă gândeam doar că ai vrea să ştii.

XVII

Am pictat. A fost lent, dar nici pe departe nemulţumitor.

Wireman prindea formă în jurul ferestrei unde creierul lui plutea pe apele golfului. Era un Wireman mai tânăr decât cel din fotografiile prinse de marginile şevaletului, dar asta nu era o problemă; le consultam din ce în ce mai rar, iar în a treia zi le-am şi dat jos. Nu mai aveam nevoie de ele.

Totuşi, am pictat aşa cum bănuiam că pictează majoritatea artiştilor: ca şi când ar fi fost o meserie şi nu cine ştie ce nebunie galopantă care venea şi pleca în reprize. Am pictat cu radioul deschis, dar nu întotdeauna acordat pe The Bone.

În a patra zi, Wireman îmi aduse un contract revizuit şi-mi spuse să-l semnez. Zicea că Nannuzzi vrea să-mi fotografieze tablourile şi să facă diapozitive pentru o prelegere la Biblioteca Selby din Sarasota, planificată

pentru mijlocul lui martie, cu o lună înaintea vernisajului meu. La prelegere, spunea Wireman, vor participa şaizeci sau şaptezeci de colecţionari din zona Tampa-Sarasota. I-am spus „bine“ şi am semnat contractul.

Dario veni şi el în după-amiaza aceea. Abia aşteptam să-şi facă pozele şi să plece, ca să mă pot întoarce la muncă. Mai mult ca să fac conversaţie, l-am întrebat cine va ţine prelegerea de la Biblioteca Selby.

Dario mă privi cu o sprânceană ridicată, de parcă aş fi făcut o glumă.

– Singura persoană din lume care acum e familiarizată cu opera ta, spuse el. Tu.

Am rămas gură-cască.

– Nu pot să ţin o prelegere! Nu ştiu nimic despre artă!

Făcu un gest amplu spre tablouri - tablouri pe care Jack şi alţi doi angajaţi cu jumătate de normă de la Scoto aveau să

le împacheteze şi să le transporte la Sarasota săptămâna viitoare. Aveau să rămână împachetate, presupuneam, în depozitul din spatele galeriei, până la vernisaj.

– Acestea te contrazic, prietene.

– Dario, oamenii ăia sunt cunoscători! Au urmat cursuri!

Pun pariu că mulţi dintre ei au absolvit artele plastice, pentru numele lui Cristos! Ce vrei să fac, să stau acolo în faţa lor şi să fac o figură de prost?“

– Cam asta făcea şi Jackson Pollock când vorbea despre opera lui. Deseori, beat fiind. Şi asta l-a îmbogăţit.