Telefonul suna. Pentru mine, aceea a fost Iarna Telefoanelor.

Am deschis ochii şi am dibuit după veioza de lângă pat, dorindu-mi numaidecât lumină, pentru că tocmai avusesem cel mai urât coşmar din viaţa mea. În loc să dea peste veioză, degetele mele dădură de un perete. În clipa aceea, am fost conştient că-mi ţineam capul într-un unghi ciudat, dureros, chiar lângă acel perete. Tunetul hurui - dar îndepărtat şi îmbufnat; tunetul era acum pe ducă - şi asta îmi ajunse pentru a-mi aduce totul în minte cu o claritate dureroasă, înspăimântătoare. Nu mă aflam în pat. Mă aflam în Micul Roz. Leşinasem pentru că...

Pe dată, am deschis larg ochii. Stăteam cu fundul pe palier şi cu picioarele pe scări în jos. M-am gândit la cele două

fetiţe înecate - nu, a fost mai mult, a fost o clipă de totală şi

strălucitoare aducere aminte - şi am sărit în picioare fără

să-mi simt câtuşi de puţin şoldul rănit. Eram concentrat complet asupra celor trei comutatoare din capul scărilor, dar chiar în timp ce degetele mele le găsiră, mi-am spus: N-o să funcţioneze, furtuna va fi provocat o pană de curent.

Dar funcţionară, izgonind întunericul din studio şi din casa scărilor. Am trăit un moment neplăcut când am văzut nisip şi apă la baza scărilor, însă lumina ajungea destul de departe încât să-mi permită să văd că uşa din faţă fusese deschisă de vânt.

Cu siguranţă vântul o deschisese.

În living, telefonul tăcu şi robotul se cuplă. Vocea mea înregistrată îl invită pe apelant să lase un mesaj după

semnalul sonor. Apelantul era Wireman.

„Edgar, unde eşti?“ Eram prea dezorientat ca să-mi dau seama dacă aud surescitare, exasperare sau teroare în vocea lui. „Sună-mă, trebuie să mă suni imediat!“ Şi apoi un clic.

Am coborât la parter încet, câte o treaptă o dată, ca un octogenar, şi întâi de toate am aprins becurile: în living, în bucătărie, în ambele dormitoare, în camera Florida. Am aprins becurile şi în baie, întinzând mâna în întuneric pentru asta, adunându-mi puterile în caz că ceva rece şi umed şi înfăşurat în alge m-ar fi agăţat. Nu s-a întâmplat. Cu toate becurile aprinse, m-am relaxat destul cât să-mi dau seama că-mi este foame din nou. Foame de lup. Era pentru prima dată când simţeam asta de când lucrasem la portretul lui Wireman... dar, desigur, acea ultimă şedinţă fusese deosebită.

M-am aplecat ca să examinez mizeriile suflate înăuntru prin uşa deschisă. Doar nisip şi apă, apa adunându-se deja în mărgeluţe deasupra cerii pe care menajera mea o folosise pentru a da luciu chiparosului. Mai era o urmă de umezeală pe primele trepte, acoperite cu covor, însă doar umezeală era, nimic altceva.

Nu voiam să recunosc în sinea mea că mă uitam după

urme de paşi.

M-am dus în bucătărie, mi-am făcut un sendviş cu pui şi l-am înfulecat stând în picioare la tejghea. Am luat o bere din frigider şi am dat-o pe gât. După ce am terminat sendvişul, am mâncat resturile salatei din ziua precedentă, plutind mai mult sau mai puţin în sosul Newman's Own French. Apoi m-am dus în living cu gândul de a suna la El Palacio. Wireman răspunse de la primul târâit. Eram pregătit să-i spun că am fost afară, căutând să văd dacă

furtuna nu produsese pagube casei, însă numai asta nu-l interesa pe el. Wireman plângea şi râdea.

– Văd! La fel de bine ca oricând! Ochiul stâng vede clar ca lumina zilei.

Nu-mi vine să cred, dar...

– Ia-o mai încet, Wireman, abia înţeleg ce spui.

N-o luă mai încet. Poate că nu-i stătea în putere.

– Când era furtuna mai năprasnică, prin ochiul beteag m-a fulgerat o durere... o durere cum n-ai crede niciodată... ca un fir încins... am crezut că ne-a lovit fulgerul, Doamne, păzeşte... mi-am luat peticul de la ochi... şi am văzut!

Înţelegi ce-ţi spun? Văd!

– Da, l-am liniştit. Înţeleg. E minunat.

– Tu ai fost? Tu ai fost, aşa-i?

Am spus:

– Poate. Probabil. Am un tablou pentru tine. Ţi-l aduc mâine. Am ezitat.

Eu aş avea mare grijă de el, amigo. Nu cred că are importanţă ce se întâmplă cu ele odată terminate, însă tot eu am crezut că Kerry o să-l înfrângă pe Bush.

El râse dezlănţuit.

– O, verdad, am înţeles ideea. A fost greu? M-a lovit un gând înainte să apuc să răspund.

– A afectat-o tare furtuna pe Elizabeth?

– O, mamă, îngrozitor. Întotdeauna o sperie, dar aceasta...

a fost îngrozită. Striga ceva despre surorile ei. Tessie şi Lo-

Lo, cele care s-au înecat în anii douăzeci. M-a băgat până şi pe mine în sperieţi pentru o clipă... dar acum s-a terminat.

Tu eşti bine? A fost greu?

M-am uitat la nisipul împrăştiat pe podea între uşa din faţă

şi scări. Nu erau urme de paşi acolo, clar. Dacă mi se părea că văd altceva în afară de nisip, de vină era afurisita mea imaginaţie artistică.

– Puţin. Dar acum s-a terminat.

Speram ca asta să fie adevărat.

XXI

Am mai vorbit cinci minute... sau mai degrabă, Wireman a vorbit. S-a bâlbâit, mai bine spus. Ultimul lucru pe care-l spuse a fost că i-e frică să se culce. Se temea că la trezire va descoperi că este din nou orb la ochiul stâng. I-am spus că nu cred că trebuie să-şi facă griji pentru asta, i-am urat noapte bună şi am închis. Ce mă îngrijorare mine era că mă

voi trezi în toiul nopţii şi le voi descoperi pe Tessie şi Laura -

Lo-Lo, pentru Elizabeth - şezând de o parte şi de cealaltă a patului meu.

Una dintre ele ţinând-o poate pe Reba în poala ei jilavă.

Am mai luat o bere şi m-am dus la etaj. M-am apropiat de şevalet cu fruntea plecată, uitându-mă ţintă la picioare, apoi am ridicat brusc ochii, sperând parcă să iau portretul prin surprindere. O parte din mine - o parte raţională - se aştepta să-l vadă desfigurat de vopseaua împroşcată

alandala, un Wireman parţial acoperit de mâzgălelile şi petele pe care le făcusem în timpul furtunii, când propria-mi lumină reală fulgera. Restul din mine ştia că nu poate fi aşa.

Restul din mine ştia că am pictat la o altă lumină (exact cum aruncătorii de cuţite legaţi la ochi îşi folosesc un alt simţ pentru a-şi coordona mâinile). Partea aceea ştia că

Wireman priveşte spre vest ieşise perfect, şi partea aceea avea dreptate.

În anumite privinţe, era cea mai bună lucrare pe care o făcusem pe Duma Key, deoarece era cea mai raţională

lucrare - până aproape de sfârşit, ţineţi minte, Wireman priveşte spre vest fusese pictat la lumina zilei. Şi de către un om în deplinătatea facultăţilor sale mentale. Fantoma care-mi bântuia pânza devenise o scumpete de faţă, tânără