– În orice caz, cred că roşul ăla trebuie să fi ieşit din mine şi să-mi fi mânjit... costumul de haine mental? Aşa arată?
– Pe aproape. Şi de fiecare dată când simt asta în jurul tău, în tine, mă gândesc la cum m-am trezit după ce mi-am tras un glonţ în tâmplă şi am văzut că toată lumea era de un roşu-închis. Am crezut că sunt în iad, că aşa va fi iadul, o eternitate în cel mai adânc stacojiu. Apoi mi-am dat seama că nu e decât mărul. Stătea drept în faţa mea, poate la doi centimetri de ochii mei. Era pe podea şi pe podea eram şi eu.
– Fir-aş să fiu, am făcut.
– Da, asta mi-am spus şi eu, însă nu era damnarea eternă, ci doar un măr. „La păcatul originar, am pus toţi o piatră de hotar.“ Am spus asta cu voce tare. Apoi am adăugat:
„Fructieră.“ Mi-amintesc tot ce s-a întâmplat şi tot ce s-a spus în următoarele nouăzeci şi şase de ore cu o precizie perfectă. Fiecare detaliu. Râse şi continuă: Sigur că ştiu că
unele dintre lucrurile pe care mi le amintesc nu sunt adevărate, dar tot mi le amintesc cu o precizie deosebită.
Niciun interogatoriu încrucişat nu m-ar putea face nici în ziua de azi să am vreo îndoială, nici măcar în privinţa gândacilor plini de puroi pe care i-am văzut târându-se afară din ochii, gura şi nările bătrânului Jack Fineham. Mă
durea capul de nu mai ştiam de mine, dar odată ce am depăşit şocul prim-planului cu măr, m-am simţit destul de bine în rest. Era patru dimineaţa. Trecuseră şase ore.
Zăceam într-o baltă de sânge închegat. Îmi era lipit de obrazul drept ca jeleul. Mi-amintesc că m-am ridicat în şezut şi am spus: „Sunt un dandy în aspic“ şi că am încercat să-mi amintesc dacă aspicul e un fel de jeleu. Am spus: „Pic de jeleu în fructieră.“ Şi mi se părea atât de logic să spun asta, încât parcă aş fi trecut un test psihologic. Am început să mă îndoiesc că m-aş fi împuşcat. Părea mai probabil că am adormit la masa din sufragerie doar gândindu-mă să mă împuşc, că am căzut de pe scaun şi
m-am lovit la cap. De acolo provenea sângele. De fapt, părea aproape sigur, dat fiind faptul că mă mişcăm şi vorbeam. M-am îndemnat să spun altceva. Să rostesc numele mamei mele. În schimb, am spus: „Recolta-i în pămân, ştăpânu o să vină-n curân.“
Am aprobat din cap, emoţionat. Avusesem experienţe asemănătoare, nu o dată, ci de nenumărate ori, după ce ieşisem din comă. Şezi în amicu, şezi în colega.
– Erai furios?
– Nu, senin! Uşurat! Mă puteam obişnui cu gândul că sunt dezorientat de la o lovitură la cap. Doar atunci am văzut pistolul pe podea. L-am luat şi i-am mirosit capătul ţevii. N-ai cum să nu recunoşti mirosul unei arme cu care s-a tras recent. E acru, un miros cu gheare. Totuşi, m-am agăţat de ideea cu adormit-şi-lovit-la-cap până când am ajuns în baie şi am văzut gaura din tâmplă. O găurică rotundă cu marginile arse.
Râse din nou, aşa cum fac oamenii când îşi amintesc o poznă de pomină pe care au făcut-o cândva - când au uitat să deschidă uşa de la garaj, de pildă, şi apoi au intrat în marşarier în ea.
– Atunci am auzit cum s-a oprit în loc ultimul număr, Edgar
- Numărul Powerball! Şi am ştiut că până la urmă o să merg la Disney World.
– Sau la o copie apropiată, am spus. Cristoase, Wireman!
– Am încercat să spăl cordita arsă cu un prosop de faţă, dar m-a durut prea tare. Parcă aş fi atins un dinte inflamat.
Pe dată, am înţeles de ce-i făcuseră radiografie în loc să-l vâre în aparatul de rezonanţă magnetică. Glonţul era încă
în capul său.
– Wireman, te pot întreba ceva?
– Sigur.
– Nervii optici sunt cumva... ştiu şi eu... de-a-ndoaselea?
– Întocmai.
– Deci din cauza asta ţi-e afectat ochiul stâng. E ca o...
Pentru un moment, cuvântul nu vru să-mi vină şi am încleştat pumnii. Apoi mi-a venit.
– E ca o contralovitură.
– Aşa cred, da. M-am împuşcat în partea dreaptă a capului, dar afectat mi-a fost ochiul stâng. Am pus un plasture peste gaură. Şi am luat câteva aspirine.
Am râs. Nu m-am putut abţine. Wireman zâmbi şi aprobă
din cap.
– Apoi m-am dus în pat şi am încercat să dorm. La fel de bine aş fi încercat să dorm în mijlocul unei orchestre de alămuri. N-am dormit vreme de patru zile. Simţeam că n-o să mai dorm niciodată. Mintea îmi gonea cu şase mii de kilometri la oră. Asta făcea cocaina să semene cu Xanaxul.
N-am putut nici să stau locului. Am reuşit timp de douăzeci de minute, apoi am sărit în sus şi am pus un disc cu mariachi. Era cinci şi jumătate dimineaţa. Am făcut treizeci de minute exerciţii pe bicicleta eliptică - pentru prima dată
de când muriseră Julia şi Ez - am făcut duş şi am plecat la serviciu.
În următoarele trei zile am fost o pasăre, am fost un avion, am fost Super Avocatul. Colegii mei au fost pe rând îngrijoraţi pentru mine, s-au temut pentru mine, apoi s-au temut pentru ei - episoadele de non sequitur se înrăutăţeau, la fel şi tendinţa mea de a apela deopotrivă la spaniola de baltă şi la franceza lui Pepe Le Pew - dar nu se poate pune la îndoială că am rezolvat un munte de hârtii în acele zile, şi că foarte puţine s-au întors împotriva firmei. M-am întrecut pe mine. Partenerii din birourile de pe colţ şi avocaţii din tranşee erau uniţi în credinţa că am o cădere nervoasă, şi într-un fel aveau dreptate. Era o cădere nervoasă organica. Mai mulţi au încercat să mă trimită
acasă, fără sorţi de izbândă. Dion Knightly, unul dintre bunii mei prieteni de acolo, aproape că m-a implorat să-l las să
mă ducă la un doctor. Ştii ce i-am spus?
Am clătinat din cap.
– “Pământu-i pe ogor, batem palma uşor.“ Mi-o amintesc perfect! Apoi am făcut paşi. Numai că aproape ţopăiam. Să
meargă la pas era prea lent pentru Wireman. Am lucrat două nopţi la rând. În a treia, paznicul m-a escortat, protestând, afară din clădire. L-am informat că un penis rigid are un milion de capilare, dar nici măcar un singur scrupul. I-am mai spus şi că este un dandy în aspic şi că
tatăl lui îl urăşte.
