apoi uitase asta. Un om care dormea acum cu o păpuşă pe cealaltă jumătate de pat. Am decis să-mi ţin părerile pentru mine.
– Doctorul Principe vrea să mă interneze doar pentru că
reprezint un caz interesant.
– N-ai de unde să ştii.
– Dar ştiu! vorbi Wireman cu o pasiune surprinzătoare. Am întâlnit cel puţin patru Principi de când mi-am făcut singur asta. Sunt înfiorător de asemănători: sclipitori, dar duplicitari, incapabili de empatie, doar un pas sau doi îi despart de sociopaţii despre care obişnuia să scrie John D.
MacDonald. Principe nu mă poate opera mai mult decât ar putea opera un pacient care prezintă o tumoare malignă
situată exact în acelaşi loc. În cazul unei tumori ar putea măcar să încerce cu radiaţii. Un glonţ de plumb nu răspunde la asta. Principe o ştie, dar e fascinat. Şi nu vede niciun rău în a-mi da speranţe false, dacă aşa mă va vedea într-un pat de spital unde să mă poată întreba dacă mă
doare când face... asta. Iar mai târziu, după ce voi muri, poate că se va alege cu o lucrare ştiinţifică din toată
tărăşenia. Se va putea duce la Cancun să bea şpriţuri reci pe plajă.
– Eşti dur.
– Nu-s la fel de dur ca ochii lui Principe ăsta - aceia sunt duri. Le-am aruncat o singură privire şi mi-a venit să fug în cealaltă direcţie cât încă mai pot. Şi cam asta am şi făcut.
Am clătinat din cap şi am abandonat subiectul.
– Deci care-i perspectiva de viitor?
– Ce-ar fi să te pui în mişcare? Locul ăsta începe să-mi dea fiori. Tocmai mi-am dat seama că aici a răpit-o pe fetiţă
descreieratul ăla.
– Puteam să-ţi spun asta când am oprit.
– Poate că-i mai bine că ai păstrat secretul. Căscă şi adăugă: Doamne, ce obosit sunt!
– E din cauza stresului.
M-am uitat în ambele direcţii, apoi m-am întors pe Tamiami Trail. Încă nu-mi venea să cred că sunt la volan, dar începea să-mi placă.
– Perspectiva nu e tocmai roză. Iau destul Doxepin şi Zonegran acum cât să omori un cal - astea-s antispastice şi şi-au făcut datoria destul de bine, dar ştiam c-o să am probleme în seara când am cinat la Zoria's. Am încercat s-o neg, dar ştii ce se spune: negarea l-a înecat pe faraon şi Moise i-a eliberat pe Copiii lui Israel.
– Ăă... cred că l-a înecat marea Roşie. Mai sunt alte medicamente pe care să le poţi lua? Mai puternice?
– Principe n-a ratat şansa să-mi fluture pe sub nas carneţelul cu reţete, însă voia să-mi ofere Neurontin, iar eu nici nu vreau să mă gândesc la asta.
– Din cauza slujbei tale.
– Corect.
– Wireman, n-o să-i fii de niciun ajutor lui Elizabeth dacă
orbeşti ca liliacul.
Nu răspunse un minut sau două. Drumul, acum aproape pustiu, se derula în faţa farurilor. Apoi el spuse:
– Orbirea va fi în scurt timp cea mai neimportantă dintre problemele mele. Am riscat o privire piezişă spre el.
– Adică ai putea muri din asta?
– Da.
Vorbi cu o lipsă de dramatism care era foarte convingătoare.
– Şi, Edgar?
– Da?
– Înainte să se întâmple, şi cât încă mai am un ochi cu care văd bine, mi-ar face plăcere să-mi mai arăţi nişte lucrări de-ale tale. Şi domnişoara Eastlake vrea să vadă
câteva. M-a rugat să te întreb. Poţi folosi maşina să le aduci la El Palacio - se pare că te descurci admirabil.
Ieşirea spre Duma Key era în faţă. Am pornit semnalizarea.
– Îţi spun ce cred uneori, zise el. Cred că norocul ăsta fabulos pe care l-am avut până acum trebuie să se întoarcă
împotriva mea. Nu există absolut niciun motiv statistic să
cred aşa ceva, dar e bine să nu pierzi ideea asta din vedere. Ştii?
– Da, am spus. Şi, Wireman?
