– Cum arăt?

– De parcă Ogarul din Baskerville ţi-ar fi mâncat de puţin timp buca dreaptă. Dacă e din cauza muncii, poate n-ar fi rău să mai iei câte o pauză. Ridică din umeri. „Asta-i părerea noastră, o aşteptăm cu drag pe a dumneavoastră“, cum spun cei de la Canal 6.

Am rămas pe loc, simţind mişcarea valurilor şi gândindu-mă la ce i-aş putea spune lui Wireman. La cât de mult i-aş putea spune lui Wireman. Răspunsul părea de la sine înţeles: totul sau nimic.

– Cred că ar fi mai bine să te informez cu privire la ce s-a întâmplat noaptea trecută. Trebuie doar să promiţi că n-o să suni după oamenii în halate albe.

– Bine.

I-am povestit cum îi terminasem portretul aproape pe întuneric. I-am povestit că mi-am văzut braţul şi mâna

dreaptă. Apoi că am văzut cele două fetiţe moarte la baza scărilor şi că am leşinat. Când am terminat, ieşiserăm din apă şi ne apropiaserăm de locul unde Elizabeth sforăia.

Wireman începu să-i cureţe tava, răsturnând resturile în punga pe care o scosese din traista agăţată pe un braţ al scaunului ei.

– Nimic altceva? întrebă el.

– Nu ajunge atât?

– Întreb doar.

– Nimic altceva. Am dormit ca un prunc până la şase. Apoi te-am pus pe tine - tabloul cu tine - pe bancheta din spate a maşinii şi am venit încoace. Când eşti pregătit să-l vezi, apropo...

– Toate la vremea lor. Gândeşte-te la o cifră între unu şi zece.

– Poftim?

– Fă-mi pe plac, muchacho. M-am gândit la o cifră.

– Bine.

Rămase tăcut un moment, uitându-se către golf. Apoi spuse:

– Nouă?

– Nu. Şapte.

El aprobă din cap.

– Şapte.

Se lovi cu degetele în piept câteva momente, apoi le lăsă

să cadă în poală.

– Ieri ţi-aş fi putut spune. Astăzi, nu pot. Telepatia mea -

tresărirea aia mică - a dispărut. E un troc mai mult decât onest. Wireman e aşa cum Wireman era, şi Wireman spune muchas gracias.

– Care-i ideea? Sau ai vreo idee?

– Am avut. Ideea e că tu nu-ţi pierzi minţile, dacă de asta te temi. Pe Duma Key, oamenii frânţi par să fie oameni speciali. Când nu mai sunt frânţi, nu mai sunt speciali. Eu, unul, m-am lecuit. Tu încă eşti frânt, aşa că eşti încă

special.

– Nu-s sigur unde vrei să ajungi.

– Pentru că vrei să fac un lucru simplu să fie dificil. Uită-te înaintea ta, muchacho, şi spune-mi ce vezi.

– Golful. Ceea ce tu numeşti caldo largo.

– Şi ce pictezi aproape tot timpul?

– Golful. Apusuri pe golf.

– Şi ce înseamnă să pictezi?

– Să pictezi înseamnă să vezi, presupun.

– Nu-i nimic de presupus la asta. Şi ce înseamnă să vezi pe Duma Key? Simţindu-mă ca un copil care recită o lecţie de care nu e foarte sigur, am spus:

– Să vezi special?

– Da. Deci ce crezi tu, Edgar? Azi-noapte, erau sau nu acolo fetele acelea moarte?

Am simţit un fior pe spinare.

– Probabil că erau.

– Aşa cred şi eu. Cred că ai văzut fantomele surorilor ei.

– Sunt speriat de ele.

Am spus asta pe o voce joasă.

– Edgar..., nu cred că fantomele îi pot răni pe oameni.

– Poate nu pe oamenii comuni în locuri comune, am spus.

El a încuviinţat din cap, cam fără tragere de inimă.

– Bine. Deci ce vrei să faci?

– Ce nu vreau să fac e să plec. N-am terminat aici încă.

Nu mă gândeam doar la expoziţie - la băşicuţa de săpun a gloriei. Mai erau şi altele. Doar că nu ştiam care erau aceste altele. Nu încă. Dacă aş fi încercat să le transpun în cuvinte, ar fi sunat aiurea, ca o chestie scrisă pe un răvaş. Ceva care conţine cuvântul soartă.

– Vrei să vii aici, la Palacio? Să te muţi cu noi?