M-am gândit la cum pictam în Micul Roz în timp ce The Bone pompa rock-and-roll hardcore în reprize zgomotoase.

M-am gândit la Marile Plimbări pe Plajă. M-am gândit chiar şi la băiatul cel mare al Baumgartenilor strigând Hei, domnu' Freemantle, faină azvârlire! când i-am aruncat discul înapoi. Apoi m-am gândit la cum mă trezisem în patul acela de spital, la cât de îngrozitor de cald îmi fusese, la cât

de dezordonate îmi fuseseră gândurile, la cum uneori nu-mi aminteam nici măcar numele meu. La furie. La apăsătoarea descoperire (a avut loc în timpul emisiunii lui Jerry Springer) că o parte din corpul meu era dusă pe vecie. Începusem să

plâng şi nu mă mai putusem opri.

– Aş face să nu se fi întâmplat, am spus, cât ai zice peşte.

– A, făcu el. Eram doar curios.

Şi se întoarse pentru a-i lua lui Elizabeth ţigara. Ea întinse imediat mâinile ca un copil rămas fără o jucărie.

– Ţigară! Ţigară! ŢIGARĂ!

Wireman stinse ţigara pe călcâiul sandalei sale şi după un moment ea tăcu, uitând de ţigară acum, că-şi satisfăcuse pofta de nicotină.

– Stai cu ea până când pun tabloul în holul din faţă, vrei?

întrebă Wireman.

– Sigur, am răspuns. Wireman, voiam doar să zic...

– Ştiu. Braţul. Durerea. Soţia. A fost o întrebare prostească. Evident.

Aşteaptă doar să pun tabloul într-un loc sigur, bine? Apoi, data viitoare când vine Jack, trimite-l aici. O să-l împachetăm frumos şi-l poate duce la Scoto.

Dar o să scriu NDV peste tot pe hârtia de împachetat înainte să plece spre Sarasota. Dacă mi-l faci cadou, al meu e scumpul ăsta. Am zis!

În jungla dinspre sud, pasărea îşi reluă trilul de îngrijorare:

„O-o! O-o! O-o!“

Voiam să-i mai spun ceva, să-i explic, dar se grăbea să

plece. Pe deasupra, fusese întrebarea lui. Întrebarea lui prostească.

III

A doua zi, Jack Cantori duse Wireman priveşte spre vest la Scoto, iar Dario mă sună îndată ce îl scoase din ambalaj.

Spunea că n-a mai văzut niciodată ceva asemănător şi că

vrea ca acesta şi tablourile din seria Fata şi corabia să fie piesele de rezistenţă ale expoziţiei. El şi Jimmy credeau că

operele acelea vor stârni interesul tocmai pentru că nu sunt de vânzare. I-am spus „bine“. El m-a întrebat dacă mă

pregătesc pentru prelegere, iar eu i-am zis că mă gândesc la asta. El mi-a replicat că asta e bine, deoarece evenimentul deja stârneşte un „nemaiîntâlnit interes“, şi încă nici nu fuseseră distribuite invitaţiile.

– Pe deasupra, sigur că vom trimite imagini JPEG tuturor membrilor de pe e-lista noastră, spuse el.

– Asta-i minunat, am zis, dar nu mi se părea minunat.

În acele prime zece zile din martie, o curioasă moleşeală

mă cuprinsese. Nu se extinsese şi asupra muncii; pictasem un alt apus şi o altă Fata şi corabia. Dimineaţă de dimineaţă, mă plimbam pe plajă cu traista peste umăr, căutând scoici şi orice lucru interesant adus de ape. Am găsit o mulţime de cutii de bere şi suc (cele mai multe netezite şi albite la fel ca amnezia), câteva prezervative, un pistol de jucărie şi un chilot bikini. Nici-o minge de tenis.

Am băut ceai verde cu Wireman sub umbrela dungată. Am convins-o pe Elizabeth să mănânce salată de ton şi salată

de macaroane, bogate amândouă în maioneză; am păcălit-o să bea „milkshake-urile“ Ensure cu paiul. Într-o zi, am şezut pe pasarelă alături de scaunul ei cu rotile şi i-am frecat cu piatra ponce bătăturile galbene de la picioarele ei bătrâne şi mari.

Ceea ce n-am făcut a fost să-mi iau notiţe pentru presupusa mea „prelegere despre artă“, iar când Dario sună ca mă anunţe că fusese mutată în spaţiul pentru lectură de la Biblioteca Publică, unde încăpeau două sute de spectatori, m-am felicitat că răspunsul meu imediat n-a lăsat nici-o clipă să se simtă cât de mult mi se răcise sângele în vene.

Două sute de oameni însemnau patru sute de ochi, toţi îndreptaţi asupra mea.

De asemenea, ceea ce n-am făcut a fost să scriu vreo invitaţie, să fac vreo mişcare în sensul rezervării de camere pentru nopţile de 15 şi ş16 aprilie la Ritz-Carlton în Sarasota, sau să rezerv un Gulfstream care să aducă un cârd de prieteni şi rude din Minnesota.

Ideea că vreunul dintre ei şi-ar dori să-mi vadă

mâzgăliturile începea să pară o nerozie.

Ideea că Edgar Freemantle, care cu un an în urmă se lupta cu Comitetul de Planificare din St Paul pentru testele de forare la mare adâncime, ar putea susţine o prelegere despre artă în faţa unei adunări alcătuite din veritabili cu-

noscători ai artei părea absolut nebunească.

Tablourile însă păreau destul de reale, iar munca era...

Doamne, munca era minunată. Când stăteam în faţa şevaletului, în Micul Roz, la apus, îmbrăcat doar în pantaloni scurţi şi ascultând The Bone, urmărind Fata şi corabia nr. 7

apărând pe albul pânzei cu o rapiditate năucitoare (ca un lucru ieşind dintr-o masă de ceaţă deasă), mă simţeam cu totul treaz şi viu, un om aflat exact în locul potrivit la momentul potrivit, o rotiţă care se îmbină perfect cu an-grenajul. Corabia-fantomă se mai întorsese puţin; numele ei părea să fie Perse. Dintr-un capriciu, am căutat cuvântul acesta pe Google şi l-am găsit doar o dată menţionat -

probabil un record mondial. Perse era o şcoală particulară

din Anglia ai cărei absolvenţi erau numiţi Vechi Persani. Nu se amintea nimic despre o corabie-şcoală, cu sau fără trei catarge.

În această recentă versiune, fetiţa din barcă purta o rochiţă verde cu bretele încrucişate pe spatele gol şi, de jur împrejurul ei, plutind pe apa întunecată, se vedeau trandafiri. Era o imagine neliniştitoare.

Când mă plimbam pe plajă, mâncând de prânz şi bând bere, alături de Wireman sau de unul singur, eram fericit.

Când pictam tablourile eram fericit. Mai mult decât fericit.

Când pictam mă simţeam împlinit într-un fel primar pe care nu-l înţelesesem niciodată înainte să vin pe Duma Key. Dar

când mă gândeam la expoziţia de la Scoto şi la toate lucrurile care făceau ca expoziţia unor lucrări noi să fie o reuşită, mintea mi se bloca. Era mai mult decât un simplu trac; mi se părea că este de-a dreptul panică.

Uitam diverse lucruri - cum ar fi să deschid e-mailurile de la Dario, Jimmy sau Alice Aucoin de la Scoto. Când Jack mă

întreba dacă sunt emoţionat că trebuie „să arăt ce pot“ în Aula Geldbart de la Biblioteca Selby, îi spuneam „O, da“, apoi îi ceream să facă plinul la maşină în Osprey şi uitam ce mă întrebase. Când Wireman mă întreba dacă am discutat deja cu Alice Aucoin despre cum să fie agăţate tablourile, în ce grupuri, eu propuneam să aruncăm nişte mingi de tenis, pentru că lui Elizabeth părea că-i place să vadă asta.