– Aicea-s, muchacho.
– Adori Duma Key, dar crezi şi că e ceva în neregulă cu insula. Ce e cu locul ăsta?
– Nu ştiu ce este, dar are ceva. Tu nu crezi?
– Sigur că da. Ştiu că e aşa. În ziua în care eu şi Ilse am încercat să mergem până la capătul drumului, ni s-a făcut amândurora rău. Ei mai tare decât mie.
– Şi ea nu e singura, potrivit poveştilor pe care le-am auzit.
– Există poveşti?
– O, da. Plaja e în regulă, dar interiorul insulei... Clătină din cap: Cred că s-ar putea datora unui fel de poluare a pânzei freatice. Acelaşi ceva care face flora să crească într-o veselie într-un climat în care ai nevoie de irigare doar ca să
nu ţi se usuce o afurisită de peluză. Nu ştiu. Dar e mai bine să nu te apropii. Cred că asta este în mod deosebit valabil pentru tinerele doamne care-şi doresc să aibă copii într-o bună zi. Din aceia fără defecte din naştere.
Ei, asta era o idee neplăcută, care nu-mi trecuse prin cap.
N-am mai spus nimic tot restul drumului de întoarcere.
IX
Asta ţine de memorie, şi puţine dintre amintirile mele din acea iarnă sunt la fel de clare precum cea legată de întoarcerea la El Palacio în seara aceea de februarie.
Jumătăţile porţii de fier erau date în lături. Între ele şedea Elizabeth Eastlake în scaunul ei cu rotile, exact ca în ziua în care eu şi Ilse porniserăm în explorarea noastră ratată a sudului insulei. Nu avea pistolul cu harpon, dar era din nou
în treningul din două piese (de data aceasta cu ceva ce aducea a veche jachetă de licean aruncată peste umeri), iar tenişii mari - părând negri în loc de albaştri în lumina farurilor - erau proptiţi pe rezemătoarele cromate pentru picioare. Alături de ea era cadrul metalic, iar lângă cadru stătea Jack Cantori cu o lanternă în mână.
Când văzu maşina, dădu să se ridice. Jack se grăbi s-o reţină. Apoi, când văzu că femeia era hotărâtă, puse lanterna pe dalele de jos şi o ajută. Când am parcat lângă
intrare, Wireman deschidea portiera. Farurile maşinii îi iluminau ca pe doi actori pe scenă.
– Nu, domnişoară Eastlake! strigă Wireman. Nu, nu încercaţi să vă ridicaţi!
Vă împing eu înăuntru!
Femeia nu-i dădu atenţie. Jack o ajută să ajungă la cadru -
sau ea îl conduse într-acolo - şi apucă de mânerele lui. Apoi începu să bocănească cu el spre maşină. Eu mă străduiam să cobor de la volan, luptându-mă cu şoldul drept beteag ca să ies de acolo, aşa cum făceam mereu. Stăteam lângă
capotă, când ea puse cadrul deoparte şi întinse braţele spre el. Carnea de deasupra coatelor ei atârna moale şi moartă, palidă ca aluatul de pâine în bătaia farurilor, însă picioarele îi erau înfipte la mare depărtare unul de celălalt, într-o postură sigură de sine. O briză plină de parfumurile nopţii îi suflă părul pe spate şi n-am fost deloc surprins să văd o cicatrice - una foarte veche - pe partea dreaptă a capului ei.
Aproape că putea fi geamăna cicatricei mele.
Wireman veni în faţă dinspre portiera deschisă a pasagerului şi rămase locului o secundă sau două. Cred că
decidea dacă, pe lângă a da alinare, mai poate să şi primească. Apoi se duse la ea cu un soi de mers legănat, de urs, cu capul plecat, cu părul lung ascunzându-i urechile şi mângâindu-i obrajii. Ea îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe pieptul său amplu. Un moment, femeia se clătină pe picioare şi eu m-am speriat, postură sigură ori ba, dar apoi îşi recapătă echilibrul şi am văzut mâinile acelea noduroase
şi chircite de artrită cum încep să-l mângâie pe spatele ce începuse să tresalte.
M-am dus spre ei puţin nesigur şi ea întoarse ochii spre mine. Erau de o limpezime perfectă. Aceasta nu era femeia care întrebase când vine trenul, cea care spusese că este al naibii de confuză. Toate comutatoarele ei erau din nou pe poziţia „deschis“. Măcar pentru o vreme.
– O să ne fie bine, spuse ea. Te poţi duce acasă, Edgar.
– Dar...
– O să ne fie bine, zise în timp ce-l mângâia pe spate cu degetele ei noduroase, îl mângâia cu o tandreţe infinită.
Wireman o să mă împingă înăuntru. Peste o clipă. Aşa-i, Wireman?
La sânul ei, el încuviinţă din cap fără să ridice ochii sau să
scoată vreun sunet. Am cugetat la asta şi am hotărât să fac ce-mi cerea.
– Bine, atunci. Noapte bună, Elizabeth. Noapte bună, Wireman. Haide, Jack.
Cadrul era din cele dotate cu raft. Jack puse lanterna pe el, aruncă o ocheadă la Wireman - încă stătea cu faţa îngropată la pieptul femeii - şi apoi se duse la portiera deschisă a pasagerului.
– Noapte bună, doamnă.
– Noapte bună, tinere. Eşti un jucător de Parcheesi plin de nerăbdare, dar promiţi. Şi, Edgar? Întoarse ochii calmi spre mine, peste capul aplecat al lui Wireman, peste spatele lui scuturat de suspine. Apa curge mai repede acum. Imediat ajunge la praguri. Simţi asta?
– Da, am spus.
Nu ştiam despre ce vorbeşte. Ştiam despre ce vorbeşte.
– Rămâi. Te rog să rămâi pe Duma, orice s-ar întâmpla.
Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine, dar şi Duma Key are nevoie de tine. Ţine minte că am spus asta, când îmi pierd iar coerenţa.
