– Nu.

Credeam că asta ar înrăutăţi lucrurile, cine ştie cum. Şi, pe deasupra, Marele Roz era casa mea. Mă îndrăgostisem de ea.

– Dar Wireman, vrei să vezi ce poţi afla despre familia Eastlake în general şi despre fetele alea două în particular?

Dacă poţi citi din nou, poate apuci să faci săpături pe internet...

El mă prinse de braţ.

– O să fac săpături ca un apucat. Poate că reuşeşti şi tu ceva în direcţia asta. Te duci la un interviu cu Mary Ire, aşa-i?

– Da. L-au programat pentru săptămâna de după

aşa-numita mea prelegere.

– Întreab-o de familia Eastlake. Poate nimereşti potul norocos. Domnişoara Eastlake era o mare susţinătoare a artelor la vremea ei.

– Bine.

Apucă mânerele scaunului cu rotile, în care bătrâna dormea, şi-l întoarse cu faţa spre acoperişurile portocalii ale impunătoarei case.

– Acum, hai să ne uităm la portret. Vreau să văd cum arătam când încă mai credeam că Jerry Garcia poate salva lumea.

II

Îmi parcasem maşina în curtea interioară, lângă Mercedes-Benz-ul argintiu, din epoca Războiului din Vietnam, al lui Elizabeth Eastlake. Am scos portretul din mult-umilul meu Chevrolet, l-am aşezat în picioare şi l-am ţinut înaintea lui Wireman, ca să-l poată vedea. Stând acolo şi privindu-l în tăcere, mă fulgeră un gând straniu: eram ca un croitor care stă lângă o oglindă într-un magazin de îmbrăcăminte masculină. În câteva momente, clientul meu fie îmi va spune că-i place costumul pe care i-l făcusem, fie va cătina din cap cu regret şi va spune că nu e bine.

Departe înspre sud, în ceea ce începeam să numesc în gând Jungla Duma, pasărea reîncepu să-şi cânte trilul de rău-augur: „O-o!“

În cele din urmă, n-am mai putut îndura.

– Spune ceva, Wireman. Spune ceva.

– Nu pot. Sunt fără cuvinte.

– Tu? Imposibil.

Dar când îşi dezlipi ochii de la portret, am înţeles că era adevărat. Arăta de parcă l-ar fi pocnit cineva în cap cu un ciocan. Ştiam deja că lucrările mele îi afectează pe oameni, însă niciuna dintre acele reacţii nu se asemăna cu reacţia lui Wireman din acea dimineaţă de martie.

Ce-l trezi într-un târziu din visare fu un ciocănit precis. Era Elizabeth. Se trezise şi bătea cu degetul în tavă.

– Ţigară! strigă ea. Ţigară! Ţigara!

Unele lucruri supravieţuiseră şi prin ceaţa provocată de Alzheimer, se părea. Partea din creierul ei care tânjea după

nicotină nu se deteriorase deloc. Voia să fumeze până-n ultima clipă.

Wireman scoase un pachet de American Spirits din buzunarul pantalonilor săi scurţi, scutură o ţigară, şi-o vârî în gură şi o aprinse. Apoi i-o întinse ei.

– Dacă te las să te descurci singură cu asta, o să-ţi dai foc, domnişoară Eastlake?

– Ţigară!

– Asta nu-i foarte încurajator, dragă.

Dar i-o dădu şi, cu sau fără Alzheimer, ea se descurcă de minune, trăgând un fum prelung şi dându-l afară pe nări.

Apoi se lăsă pe spate în scaun, semănând pentru un moment nu cu căpitanul Bligh pe punte, ci cu Franklin Delano Roosevelt în loja oficială. Nu-i mai trebuia decât un portţigaret pe care să-l strângă între dinţi. Şi, desigur, câţiva dinţi.

Wireman îşi întoarse privirea la portret.

– Doar nu intenţionezi serios să-l scoţi la vânzare, aşa-i?

Nu poţi. E o lucrare nemaipomenită.

– E al tău, am spus. Fără discuţie.

– Trebuie să-l incluzi în expoziţie.

– Nu ştiu dacă-i o idee prea bună...

– Tu însuţi ai spus că odată ce-s terminate, orice efect asupra modelului probabil că ia sfârşit...

– Da, probabil.

– “Probabil“ ajunge pentru mine, iar Scoto e un loc mai sigur decât casa asta. Edgar, portretul ăsta merită să fie văzut. La naiba, are nevoie să fie văzut.

– Tu eşti, Wireman? Eram sincer curios.

– Da. Nu.

Rămase cu ochii la el încă un moment. Apoi se întoarse spre mine.

– Aşa voiam să fiu. Poate că aşa eram, în cele câteva zile bune din cel mai bun an al meu. Adăugă, aproape fără voie: În cel mai idealist an al meu.

Pentru un timp, n-am spus niciunul nimic, ci ne-am uitat doar la portret în timp ce Elizabeth pufăia ca o locomotivă

cu abur. O veche locomotivă cu abur. Apoi Wireman spuse:

– Multe lucruri mă pun pe gânduri, Edgar. De când am venit pe Duma Key, am mai multe întrebări decât un copil de patru ani când vine vremea de culcare. Dar un lucru care nu mă nedumereşte este că vrei să rămâi aici. Dacă aş

putea face ceva asemănător cu asta, şi eu aş vrea să

rămân aici pe veci.

– Anul trecut pe vremea asta, mâzgăleam pe carneţele de telefon în timp ce eram pus să aştept pe fir, am rostit.

– Mi-ai povestit asta deja. Dar mai spune-mi ceva, muchacho. Uită-te la asta... şi gândindu-te la toate celelalte tablouri pe care le-ai făcut de când ai început... ai face ceva ca să nu se fi întâmplat accidentul care te-a lăsat fără un braţ? Ai face asta, dacă ai putea?