Wireman coborî scurt ochii la mapă.
– Cred că l-a atins chestia despre taică-său. De fapt, ştiu că l-a atins, îşi lovi cu degetul tâmpla cu cicatrice.
– Straniu radio, amigo. Straniu radio.
A doua zi am fost chemat la o întrevedere cu Jack Fineham, marele rajah al împărăţiei noastre. Mi-a ordonat să-mi iau concediu de odihnă. Nu m-a rugat, mi-a ordonat.
Jack a opinat că m-am întors prea repede după „nefericitul mea eveniment în familie“. I-am spus că asta-i o prostie, că
n-am avut niciun eveniment în familie. „Aş zice numa' că
soţia şi copila mea au mâncat un măr putrezit“, i-am spus.
„Ast-aş zice, jurisconsult cu păr nins ce eşti, căci fost-a-ntr-adevăr teribil plin de goange.“ În clipa aceea au început gândacii să-i iasă din ochi şi din nas. Şi vreo doi de sub limbă, vărsându-i spumă albă pe bărbie când i s-au târât peste buza de jos.
Am început să strig. Şi m-am avântat spre el. De n-ar fi fost butonul de alarmă de pe masa lui - nici nu ştiam că
pezevenghiul ăla bătrân şi paranoic are aşa ceva - poate că-l omoram. Pe deasupra, putea să fugă surprinzător de repede. Vreau să zic că gonea prin biroul ăla, Edgar.
Probabil că-l ajutau atâţia ani de tenis şi golf. - Se gândi la asta un moment. - Totuşi, aveam de partea mea şi nebunia, şi tinereţea. Pusesem deja mâinile pe el pe când a dat potera buzna înăuntru. A fost nevoie de şase avocaţi ca să
mă tragă de pe el, şi i-am rupt lui Paul Stuart sacoul în două. Drept pe mijlocul spatelui. - Clătină încet din cap, stânga-dreapta. - Dacă l-ai fi auzit pe hijo de pută ăla
ţipând! Şi dacă m-ai fi auzit pe mine. Cele mai aiuritoare lucruri la care te poţi gândi, inclusiv acuzaţii - strigate din toţi rărunchii - la adresa pasiunii lui pentru chiloţii de damă. Şi ca-n cazul tatălui paznicului, cred că şi asta s-ar putea să fi fost adevărat. Comic, nu? Şi, nebunesc sau nu, geniu în drept sau nu, acela a fost sfârşitul carierei mele la Aflum, Futum şi Uitucum.
– Îmi pare rău, am spus.
– De nada, tot răul spre bine, zise el pe un ton oficial. Pe când avocaţii mă scoteau cu forţa din biroul lui - care era devastat - am făcut o criză. Cea mai cea dintre grand mals.
Dacă n-ar fi fost pe aproape un conţopist cu o oarecare pregătire medicală, aş fi putut să mor chiar acolo. Aşa însă, am zăcut în inconştienţă trei zile. Dar, hei, mi-a prins bine somnul. Aşa că acum...
Deschise mapa şi-mi dădu trei radiografii. Nu erau la fel de bune ca secţiunile corticale produse de un RMN, dar înţelegeam din experienţa personală ceea ce vedeam.
– Iată-l, Edgar, un lucru care mulţi susţin că nu există: creierul unui avocat.
Ai şi tu poze asemănătoare?
– Să spunem în felul următor: dacă aş vrea să umplu un clasor... El rânji.
– Dar cine şi-ar dori un clasor cu poze din astea? Vezi glonţul?
– Da. Probabil că ţineai pistolul...
Am ridicat mâna, înclinând arătătorul într-un unghi descendent destul de pronunţat.
– Cam aşa. Şi tre' să fi fost un rateu parţial. Forţa de propulsie a ajuns cât să-mi înfigă glonţul în cutia craniană şi să-l devieze în jos într-un unghi şi mai pronunţat. Mi-a forat în creier şi s-a oprit. Dar înainte de asta, a creat un soi de...
nu ştiu...
– Val-provă?
Ochii i s-au luminat.
– Exact! Numai că textura materiei cenuşii seamănă mai mult cu ficatul de viţel decât cu apa.
– Iuuuu! Frumos.
– Ştiu. Wireman ştie să fie elocvent, el recunoaşte asta.
Glonţul a creat un val-provă descendent, care a provocat edem şi presiune asupra chiasmei optice. Asta e punctul de ramificare a nervilor optici din creier. Pricepi complexitatea chestiunii? M-am împuşcat în tâmplă şi nu doar că am supravieţuit, dar m-am ales şi cu un glonţ care-mi face probleme la echipamentul localizat aici. - Lovi cu degetul osul de deasupra urechii drepte. - Şi problemele se înrăutăţesc pentru că glonţul se mişcă. E cu cel puţin jumătate de centimetru mai adânc decât era acum doi ani.
Probabil mai mult. Nu aveam nevoie să-mi dea Hadlock sau Principe informaţia asta; o văd cu ochii mei în pozele astea.
– Atunci, lasă-i să te opereze, Wireman, şi să-l scoată. Eu şi Jack o să avem grijă de Elizabeth până când te întorci în...
El clătină din cap.
– Nu? De ce nu?
– E prea adânc ca să fie operat, amigo. De aia nu i-am lăsat să mă interneze. Credeai c-o fac pentru că sufăr de complexul Bărbatului Marlboro? Nici pomeneală. Zilele în care sa aştept să fiu mort s-au încheiat. Încă mi-e dor de soţia şi de fiica mea, dar acum trebuie să am grijă de domnişoara Eastlake, şi am ajuns să ador Duma Key. Şi mai eşti tu, Edgar. Vreau să aflu cum evoluează povestea ta.
Dacă regret ce am făcut? Uneori si, alteori no. Când e si, îmi reamintesc că atunci n-am fost acelaşi om care sunt acum, şi că trebuie să nu-l mai învinovăţesc pe Wireman cel de odinioară. Omul acela era atât de rătăcit şi de rănit, încât de fapt nu el a fost de vină. Asta e cealaltă viaţă a mea şi încerc să privesc problemele mele din ea ca pe... ei, bine...
ca pe nişte defecte din naştere.
– Wireman, asta-i bizar.
– Este? Gândeşte-te la situaţia ta. M-am gândit la situaţia mea. Eram un om care-şi strânsese de gât propria soţie şi
