şi calmă şi vulnerabilă. Părul era de un negru mătăsos, curat. Un surâs mic pândea la colţurile buzelor; la fel şi în ochii verzi. Sprâncenele erau groase şi frumoase. Fruntea de deasupra lor era lată, o fereastră deschisă prin care omul acesta îşi apleca gândurile către golful Mexic. Nu era nici urmă de glonţ în creierul acela vizibil. Aş fi putut la fel de uşor să fac să dispară un anevrism sau o tumoare malignă. Preţul terminării tabloului fusese ridicat, însă

factura fusese achitată.

Furtuna se transformase în câteva huruituri slabe undeva deasupra pintenului Floridei. Mă gândeam că aş putea să

dorm, şi o puteam face cu veioza aprinsă, dacă voiam; Reba nu avea să mă pârască. Puteam chiar să dorm cu ea cuibărită între ciotul braţului şi coaste. Mai făcusem asta.

Iar Wireman putea să vadă din nou. Deşi chiar şi asta părea irelevant în momentul de faţă. Relevant părea să fie că în sfârşit pictasem ceva minunat.

Şi era al meu.

Mă gândeam că voi putea adormi cu gândul ăsta.

CUM SE FACE UN DESEN (VI)

Menţineţi-vă concentrarea. Asta e diferenţa dintre undesen bun şi doar o imagine care să aglomereze o lume şiaşa înţesată de ele.

Elizabeth Eastlake era neîntrecută când venea vorba să seconcentreze; ţineţi minte că literalmente îşi desenaseîntoarcerea pe lume. Iar când vocea care vorbea prinNoveen îi spuse de comoară, ea se concentra asupra ei şifăcu desene cu ea împrăştiata pe fundul nisipos al golfului.

Odată descoperite de furtună, acele fermecătoare lucruri seaflau destul de aproape de suprafaţă, încât soarele să sereflecte în ele la miezul zilei - scânteieri ce trebuie că-şicroiau drum până la suprafaţă.

Ea voia să-i facă pe plac lui tati. Nu-i trebuia pentru eadecât păpuşa de porţelan.

Tati spune: Orice păpuşă ar fi, a ta este - dreptul celui ce găseşte, şi Domnul să-l aibă în pază pentru asta.

Ea intră în apă alături de el, până la genunchii ei grăsulii,arătând cu degetul, spunând: E chiar acolo. Înotată şi dă

din pişoare pân' ce zic io stop.

El intră mai mult în apă, iar ea rămase locului, şi când else aruncă înainte, oferindu-şi trupul apei, înotătoarele lui ise părură fetiţei mari cât nişte bărcuţe cu vâsle. Mai târziu,avea să le deseneze exact aşa. El scuipă în mască, o clăti şişi-o puse pe faţă. Băgă muştiucul tubului de respirat înspatele buzelor. Plecă lovind din picioare în albastrul însoritcu faţa sub apă, corpul contopindu-i-se cu licăririlemişcătoare ale soarelui pe apă care transformau vălurelelesticloase în aur.

Ştiu toate acestea. Elizabeth a făcut câteva desene şi amfăcut şi eu câteva.

Câştig eu, câştigi şi tu.

Ea rămase în apă până la genunchi cu Noveen cuibărită lasubsuoară, privind, până când Nan Melda, îngrijorată deînvolburarea apei, îi strigă să se întoarcă pe ceea ce einumeau Shade Beach. Apoi statură toţi laolaltă. Elizabethstrigându-i lui John să se oprească. Îi văzură înotătoareleridicându-se în aer când bărbatul se scufundă pentru primadată. Stătu sub apă poate patruzeci de secunde, apoi ieşi lasuprafaţă într-o ploaie de stropi, scuipând muştiucul tubuluide respirat.

El spune: Afurisit să fiu dacă nu este ceva acolo jos!

Iar când se întoarse la micuţa Libbit, el îmbrăţişat pe eaîmbrăţişat pe ea îmbrăţişat pe ea.

A ştiut-o. A desenat-o. Cu coşuleţul de picnic roşu pe opătură în apropiere şi cu pistolul cu săgeţi aşezat deasupracoşului.

Se duse iar în larg şi când se întoarse avea braţele plinede obiecte vechi pe care le ţinea incomod la piept. Maitârziu avea să se folosească de coşul de cumpărături al luiNan Melda, punând în el o greutate de plumb ca să-l poată

trage mai uşor la fund. Şi mai târziu avea să apară ofotografie de ziar înfăţişând mare parte din brizbizurilerecuperate - „comoara“ - întinse înaintea unui JohnEastlake zâmbitor şi a talentatei, extrem de concentrateisale fiice. Dar nu se vedea nici-o păpuşă de porţelan înpoza aceea.

Deoarece păpuşa de porţelan era special. Îi aparţinea luiLibbit. Era dreptul ei de salvatoare.

Oare arătarea aia, păpuşa, să le fi împins pe Tessie şi Lo-Lo la moarte? Ea să-l fi creat pe băiatul cel mare? Celegătură mai avea Elizabeth cu asta pe atunci? Cine eraartistul, cine - suprafaţa goală?

La unele întrebări n-am aflat un răspuns mulţumitor, daram făcut şi eu desene la viaţa mea, tablouri, şi ştiu că

atunci când vine vorba de artă, e absolut normal să-lparafrazezi pe Nietzsche: dacă-ţi menţii concentrarea, până

la urma concentrarea te va menţine pe tine. Uneori fără

drept de apel.

11. PRIVELIŞTEA DE PE DUMA

I

În dimineaţa următoare, devreme, eu şi Wireman stăteam în golf - apa era suficient de rece să-ţi scoată ochii din cap -

până la glezne. El intrase şi eu îl urmasem fără întrebări.

Fără un singur cuvânt. Ne ţineam amândoi în mână cana de cafea. El purta pantaloni scurţi; eu mă oprisem doar cât să-mi ridic pantalonii până la genunchi. În spatele nostru, la capătul pasarelei, Elizabeth stătea prăbuşită în scaunul ei, uitându-se cu o privire sumbră spre orizont şi bolborosind în bărbie. O bună parte din micul dejun era încă înaintea ei.

Mâncase ceva, împrăştiase restul. Avea părul desfăcut, îl sufla o briză caldă dinspre sud.

Apa fremăta în jurul nostru. Odată ce m-am obişnuit, mi-a plăcut mult senzaţia mătăsoasă a acelui freamăt: mai întâi fluxul care-mi dădea senzaţia că am slăbit ca prin farmec cinci kilograme, sau pe acolo, apoi refluxul care trăgea nisipul dinspre degetele mele de la picioare în vârtejuri mici, gâdilătoare. La şaptezeci sau optzeci de metri înaintea noastră, doi pelicani graşi trasară o linie pe văzduhul dimineţii. Apoi îşi strânseră aripile şi căzură ca bolovanii.

Unul ieşi la suprafaţă cu pliscul gol, dar celălalt îşi prinsese micul dejun. Peştişorul dispăru pe gâtlej în jos chiar în timp ce pelicanul se ridică în aer. Era un balet străvechi şi tocmai de aceea cu atât mai plăcut. Pe insulă, spre sud, unde se înălţa desişul verde, o altă pasăre striga „O-o! O-o!“ iar şi iar.

Wireman se întoarse spre mine. Nu arăta de douăzeci şi cinci de ani, dar arăta mai tânăr decât în tot timpul de când îl cunoşteam. Nu era nici urmă de roşeaţă în ochiul său

stâng, care pierduse aspectul acela delabrat, de „privesc unde am eu chef“. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că mă

vedea cu el; că mă vedea foarte bine.

– Îţi rămân dator vândut, zise el. Oricând. Toată viaţa.

Sună-mă şi-o să vin. Cere-mi şi o să fac. E un cec în alb. Ai înţeles bine asta?

– Da, am spus.

Mai înţelegeam bine şi un alt lucru: când cineva îţi oferă

un cec în alb, nu trebuie niciodată, dar absolut niciodată, să-l încasezi. Lucrul ăsta nu mi l-a dictat mintea. Uneori, înţelegerea ocoleşte creierul şi izvorăşte direct din suflet.

– Bine, atunci, zise el. Mai mult n-o să spun.

Am auzit sforăieli. Am întors capul şi am văzut că Elizabeth lăsase bărbia în piept. Strângea într-un pumn o bucată de pâine prăjită. Părul îi zburătăcea în jurul capului.

– Pare mai slabă, am spus.

– A pierdut zece kilograme de la Anul Nou încoace. Îi dau o dată pe zi maxi-shake-uri din alea - Ensure, li se spune - dar nu vrea întotdeauna să le ia. Dar tu? Doar munca prea multă te-a făcut să arăţi aşa?