– A!

– Asta a sunat a dezamăgire.

– Speram să cumpăr unul dintre acelea pentru galerie.

Pusesem ochiul pe Numărul 2.

Şi respectând termenii contractuali, l-ar fi putut cumpăra cu o reducere de cincizeci la sută. Nu-i rău, vlăjgane, ar fi spus tatăl meu.

– Seria aia nu-i încheiată încă. Poate după ce-o să le pictez şi pe celelalte.

– Câte vor mai fi?

O să tot pictez la ele până când o să pot citi numele corabiei-fantomă pe etambou.

Poate că aş fi rostit acestea cu voce tare dacă n-ar mai fi huruit un tunet la vest.

– Presupun c-o să ştiu la momentul potrivit. Acum, dacă

mă ierţi...

– Lucrezi. Scuze. Te las să se întorci la muncă.

Când am închis, m-am gândit dacă voiam sau nu să mă

întorc la muncă. Dar... eram aproape. Dacă mă străduiam, poate reuşeam să termin spre seară. Şi-mi surâdea destul de mult ideea de a picta în timp ce o furtună cu tunete se apropia dinspre golf.

Dumnezeule, ideea mi se părea chiar romantică.

Aşa că am ridicat volumul la radio, pe care-l redusesem ca să vorbesc la telefon, şi l-am auzit pe Axl Rose, cântând

„Welcome to the Jungle“. Am luat o pensulă şi am pus-o după ureche. Apoi am mai luat una şi m-am apucat de pictat.

XIX

Norii de furtună se îngrămădeau pe cer, şlepuri uriaşe, negre pe burtă şi vineţii spre mijloc. Din când în când, înăuntrul lor se declanşa câte un fulger, şi atunci semănau cu nişte creiere pline de gânduri negre. Golful îşi pierdu culoarea şi rămase nemişcat. Apusul era o bandă galbenă

care pâlpâia într-un portocaliu pal şi se stingea. Micul Roz se umplu de întunecime. Radioul începu să pârâie la fiecare descărcare electrică. M-am oprit din lucru atât cât să-l închid, dar n-am aprins becurile.

Nu-mi amintesc precis când am încetat să fiu eu cel care picta... şi nici în ziua de azi nu sunt sigur dacă am încetat măcar să fiu eu; poate si, poate no. Ştiu doar că la un moment dat m-am uitat în jos şi mi-am văzut braţul drept în ultimele irizaţii ale soarelui şi-n scăpărările ocazionale ale fulgerului. Ciotul era tuciuriu, restul - alb ca varul. Muşchii atârnau moi şi inerţi. Nu se vedea nici-o cicatrice, nici-o sutură în afara liniei care despărţea bronzul pielii de alb, dar mai jos de ea senzaţia de furnicătură era ca un foc mocnit. Apoi fulgerul scapără din nou şi braţul dispăru, nu existase nici-o clipă - nu pe Duma Key, cel puţin - însă

furnicătura tot se simţea, se simţea atât de tare, că-ţi venea să muşti din ceva cu dinţii.

M-am întors la pânză şi chiar în clipa aceea furnicătura se revărsă într-acolo ca apa vărsată dintr-o ploscă, şi mă

cuprinse frenezia. Furtuna se avântă asupra insulei odată

cu lăsatul întunericului, iar eu m-am gândit la unele reprezentaţii de circ în care un tip legat la ochi aruncă

pumnale spre o fetişcană frumuşică legată cu picioarele depărtate pe o platformă de lemn care se învârte, şi cred că

am râs, pentru că eu pictam legat la ochi, sau pe aproape.

Din când în când, fulgerul scapără şi Wireman apărea din întuneric, Wireman la douăzeci şi cinci de ani, Wireman înainte de Julia, înainte de Esmeralda, înainte de la loteria.

Câştig eu, câştigi şi tu.

Un fulger puternic îmi lumină fereastra într-un alb-purpuriu şi o pală zdravănă de vânt aduse acea descărcare electrică

dinspre golf, aruncând ploaia în geam atât de tare, că am crezut (în partea de minte capabilă încă de gânduri coerente) că sticla se va sparge cu siguranţă. Un întreg depozit de muniţie explodă direct deasupra mea. Iar sub mine murmurul scoicilor devenise cleveteala lucrurilor moarte spunându-şi secrete pe voci de oase. Cum de nu auzisem până atunci asta? Lucruri moarte, da! O corabie venise aici, o corabie a morţilor cu vele putrede, şi descărcase cadavre vii. Acestea se aflau sub casa mea, iar furtuna le adusese la viaţă. Le puteam vedea croindu-şi îndârjite drum prin osuarul scoicilor, arătări palid-amorfe cu păr verde şi ochi de pescăruş, târându-se una peste cealaltă în întuneric şi vorbind, vorbind, vorbind. Da! Pentru că aveau multe să-şi spună, şi cine ştie când avea să vină

următoarea furtună ca să le aducă din nou la viaţă?

Totuşi, eu pictam neabătut. O făceam cu groază şi pe întuneric, mâna mea mişcându-se sus şi jos, aşa încât, pentru o vreme, mi s-a părut că dirijez de-a dreptul furtuna.

Nu m-aş fi putut opri. Şi la un moment dat, Wireman priveşte spre vest a fost gata. Aşa-mi spunea braţul drept.

Mi-am iscălit iniţialele - EF - în colţul din stânga jos, după

care am rupt pensula în două, folosind pentru asta ambele mâini. Bucăţile le-am aruncat pe jos. M-am îndepărtat împleticit de şevalet, strigând înlăuntrul meu puterii care mă stăpânea să înceteze. Şi avea s-o facă; fără doar şi poate, avea s-o facă; tabloul era terminat şi, fără doar şi poate, acum avea să înceteze.

M-am dus în capul scărilor şi m-am uitat în jos, iar acolo, la baza lor, erau două siluete mici de pe care se scurgea apa.

Mi-am spus: Măr, portocal. Mi-am spus: Câştig eu, câştigi şi tu. Apoi fulgerul scapără şi am văzut două fetiţe cam de şase ani, fără-ndoială gemene şi fără-ndoială surorile înecate ale lui Elizabeth Eastlake. Purtau rochiţe lipite de

corpuri. Părul le era lipit şi el de obraji. Chipurile lor erau două orori palide.

Ştiam de unde veniseră. Se târâseră afară de sub scoici.

Porniră pe scări în sus către mine, mână-n mână. Tunetul explodă la un kilometru deasupra mea. Am încercat să

strig. N-am reuşit. Mi-am spus: Nu văd asta. Mi-am spus: Ba o văd.

– O să reuşesc, zise una dintre fetiţe. Vorbi pe vocea scoicilor.

– Era roşu, spuse cealaltă. Vorbi pe vocea scoicilor.

Erau la jumătatea scărilor acum. Căpşoarele lor nu erau mai mult de două tigve cu păr ud scurs pe umeri.

– Şezi în scum, ziseră la unison, ca două fetiţe care recită

un cântecel pentru sărit coarda... Însă vorbiră pe vocea scoicilor. Şezi în tăciun.

Întinseră spre mine degete teribile, ca burta unui peşte.

Am leşinat în capul scărilor.

XX