Dario veni la mine şi mă luă de ciotul braţului. Asta m-a impresionat. Foarte puţini oameni ar atinge ciotul unui membru; e ca şi când ar crede, adânc în sinea lor, că

amputarea poate fi contagioasă.

– Ascultă, prietene, ăştia-s oameni importanţi. Nu doar pentru că au bani, ci pentru că îi interesează artiştii debutanţi şi fiecare dintre ei cunoaşte alţi trei cu interese comune. După prelegere - prelegerea ta - vor începe discuţiile.

Genul de discuţii care aproape întotdeauna se transformă

în chestia aceea magică numită „rumoare“.

Făcu o pauză, jucându-se cu breteaua aparatului foto şi surâzând timid.

– Nu trebuie decât să vorbeşti despre cum ai început şi despre cum ai crescut...

– Dario, dar eu nu ştiu cum am crescut!

– Atunci, spune asta. Spune orice! Doar eşti artist, Dumnezeule mare!

Am lăsat-o aşa. Ameninţătoarea prelegere mi se părea încă îndepărtată, şi voiam ca Dario să mă lase singur.

Voiam să deschid radioul, să iau cearşaful de peste tabloul de pe şevalet şi să mă întorc la Wireman priveşte spre vest.

Vreţi să aflaţi adevărul gol-goluţ? Tabloul nu mai ţinea de cine ştie ce ipotetic truc magic. Acum era el însuşi trucul magic. Devenisem foarte egoist în privinţa lui, şi orice ar fi putut urma - un interviu promis cu Mary Ire, prelegerea, expoziţia în sine - părea să fie nu înaintea mea, ci cumva mult deasupra mea. Aşa cum trebuie să li se pară peştilor ploaia care cade pe luciul golfului.

În cursul acelei prime săptămâni din martie, totul s-a rezumat la lumina zilei. Nu la lumina apusului, ci a zilei. La cum umplea Micul Roz şi părea să-l ridice. Săptămâna aceea s-a rezumat la muzica de la radio, la orice cântat de Allman Brothers, Molly Hatchet, Foghat. S-a rezumat la..

Cale începând „Call Me the Breeze“, spunând „Iată o altă

piesă rock-and-roll veche, dar nemuritoare; târşâiţi-vă paşii

până pe Broadway“, şi la cum, atunci când închideam radioul şi-mi curăţăm pensulele, auzeam scoicile sub casă.

S-a rezumat la faţa fantomatică pe care am văzut-o, cea aparţinând unui tânăr care încă nu văzuse priveliştea de pe Duma Key. Era un cântec - cred că de Paul Simon - care conţinea versul: De n-aş fi iubit nicicând, nicicând n-aş fi plâns. Asta era faţa lui. Nu era o faţă reală, nu întru totul reală, însă eu o făceam să fie reală. Prindea contur în jurul creierului care plutea pe apa golfului. Nu-mi mai trebuiau fotografii, deoarece era o faţă cunoscută mie. Asta era o amintire.

XVIII

Ziua de 4 martie a fost o zi toridă de dimineaţă până

seară, însă nu m-am sinchisit să pornesc aerul condiţionat.

Am pictat doar într-o pereche de pantaloni scurţi, cu sudoarea şiroindu-mi pe faţă şi pe coaste. Telefonul sună

de două ori. Prima dată a fost Wireman.

– Nu te-am mai văzut prin părţile astea în ultima vreme, Edgar. Vii la cină?

– Cred că o să refuz, Wireman. Mersi.

– Pictezi sau te-ai săturat de tovărăşia noastră aici, la El Palacio? Sau amândouă?

– E valabilă doar partea cu pictura. Aproape am terminat.

S-a schimbat ceva la departamentul vizual?

– Becul stâng e tot ars, dar am cumpărat un petic pentru el şi când îl port, pot citi cu ochiul drept până şi cincisprezece minute o dată. E un mare pas înainte, şi cred că-ţi sunt dator pentru asta.

– Nu ştiu dacă e aşa, am spus. Nu e la fel ca în cazul tabloului cu Candy Brown şi Tina Garibaldi pe care l-am făcut. Sau cu soţia mea şi cu... prietenii ei, la o adică. De data asta nu e niciun bum. Ştii la ce mă refer când spun bum?

– Da, muchacho.

– Dar dacă o să se întâmple ceva, cred că o să se întâmple curând. Dacă nu, vei avea cel puţin un portret aşa cum arătai - poate aşa cum arătai - la douăzeci şi cinci de ani.

– Glumeşti, amigo?

– Nu.

– Cred că nici eu nu-mi amintesc cum arătam la douăzeci şi cinci de ani.

– Cum e Elizabeth? Vreo schimbare? El suspină.

– A părut puţin mai bine ieri-dimineaţă, aşa că am instalat-o în salonul din spate - e o mescioară acolo, ceea ce eu numesc Suburbia Porţelanurilor - şi a aruncat cu un set de balerine Wallendorf pe podea. Le-a spart pe toate opt. De neînlocuit, desigur.

– Îmi pare rău.

– Toamna trecută n-aş fi spus nici în ruptul capului că

poate ajunge atât de rău, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina.

Al doilea telefon l-am primit cincisprezece minute mai târziu şi, de exasperare, am aruncat pensula pe masa de lucru. Era Jimmy Yoshida. Mi-a fost greu să-mi menţin exasperarea după ce i-am observat surescitarea, care friza exuberanţa. Văzuse diapozitivele şi susţinea că-i „va face pe toţi să pice-n fund“.

– Minunat, am spus. La prelegere am de gând să le spun:

„Ridicaţi-vă de pe funduri“... şi apoi să plec fără alte cuvinte.

El râse de parcă ăsta ar fi fost cel mai comic lucru pe care-l auzise în viaţa lui, apoi spuse:

– Am sunat în principal ca să te întreb dacă vrei să

marchezi vreun tablou cu NDV - nu e de vânzare.

Afară se auzea o larmă ca de camion încărcat cu vârf care traversează un pod de scânduri. M-am uitat spre golf - unde nu era niciun pod de scânduri - şi. mi-am dat seama că

auzisem huruitul tunetului departe spre vest.

– Edgar? Mai eşti acolo?

– Aicea-s, am răspuns. Presupunând c-o să vrea cineva să

le cumpere, le poţi vinde pe toate mai puţin pe cele din seria Fata şi corabia.