înseamnă că nu încasezi două sute de dolari şi mergi direct la căsuţa marcată „beat“. Julia, sfătuită de doctorul care a îngrijit-o la Urgenţe, a venit la noi. Erau treizeci şi cinci de avocaţi la Aflum, Futum şi Uitucum pe atunci şi cazul de accidentare a Juliei putea să ajungă la oricare dintre cei cincisprezece specializaţi în asta. L-am primit eu. Vezi cum încep numerele să-şi afle locul?
– Da.
– Nu m-am limitat doar s-o reprezint în instanţă; am şi luat-o în căsătorie. A câştigat procesul şi o sumă mare de bani. Circul a plecat din oraş, aşa cum au obiceiul circurile să facă, însă cu o contabilă în minus. Mai trebuie să-ţi spun că eram nebuni unul după celălalt?
– Nu, am răspuns. Aud asta de fiecare dată când îi rosteşti numele.
– Mersi, Edgar. Mersi.
Şezu acolo cu fruntea în jos şi cu mâinile pe mapă. Apoi extrase un portofel ros şi umflat din buzunarul de la şold.
Habar nu aveam cum suporta să şadă pe un aşa bolovan.
Frunzări clapele pentru fotografii şi documente importante, apoi se opri şi scoase o poză înfăţişând o femeie cu păr şi ochi negri, într-o bluză albă fără mâneci. Părea să aibă în jur de treizeci de ani. Era de o frumuseţe răpitoare.
– Mi Julia, zise el.
Am dat să-i înapoiez poza şi el a clătinat din cap. Alegea altă poză. Mă temeam s-o văd. Am luat-o însă, când mi-a întins-o. Era Julia Wireman în miniatură. Acelaşi păr negru încadrând o faţă palidă, perfectă. Aceiaşi ochi negri, solemni.
– Esmeralda, zise Wireman. Cealaltă jumătate a sufletului meu.
– Esmeralda, am repetat.
Aveam impresia că ochii care se uită la minte din poză şi ochii care se uitau în sus la Candy Brown din Fotografie erau aproape aceiaşi. Dar poate că toţi ochii de copii se aseamănă. Braţul începu să mă furnice. Cel care fusese incinerat într-un crematoriu de spital. L-am scărpinat şi am dat de coaste. Nimic nou în asta.
Wireman luă pozele înapoi, le sărută pe fiecare cu o scurtă, seacă ardoare care-ţi dădea fiori, şi le puse înapoi în compartimentele lor transparente. Îi luă ceva timp, căci mâinile începuseră să-i tremure. Şi, presupun, avea probleme să vadă.
– De fapt, nici nu trebuie să vezi numerele alea, amigo.
Dacă închizi ochii, le auzi cum se opresc în loc: clic şi clic şi clic. Peste unii oameni dă norocul pur şi simplu. Bingo!
Plescăi cu limba în cerul gurii. Sunetul fu şocant de puternic în acea maşină mică.
– Când Ez avea trei ani, Julia s-a angajat cu jumătate de normă la o firmă numită Work Fair, situată în centrul Omaha, care se ocupa cu rezolvarea problemelor cu care se confruntă imigranţii. Îi ajuta pe vorbitorii de spaniolă cu sau fără carte verde să obţină slujbe, şi-i îndruma pe calea dreaptă pe clandestinii care voiau cetăţenie. Doar o firmă
mică, discretă, dar făceau mai mult bine decât toate
marşurile şi fluturările de pancarte. După umila părere a lui Wireman.
Îşi apăsă ochii cu mâinile şi inspiră adânc, sacadat. Apoi îşi lăsă palmele să cadă cu zgomot pe mapă.
– Când s-a întâmplat, eu eram în Kansas City în interes de serviciu. Julia îşi petrecea dimineţile de luni până joi la Work Fair. Ez mergea la creşă. Una bună. Puteam să-i dau în judecată şi să-i ard de să nu se vadă - să le aduc la sapă de lemn pe femeile care conduceau creşa - dar n-am făcut-o.
Pentru că şi-n suferinţa mea ştiam că ceea ce i s-a întâmplat Esmeraldei i se putea întâmpla oricărui alt copil.
Totu-i doar o loteria, entiendes? O dată, firma noastră a dat în judecată o companie producătoare de storuri - eu n-am fost personal implicat - când un copilaş aflat în pătuţ a apucat sfoara de ridicare-coborâre, a înghiţit-o şi a murit sufocat. Părinţii au câştigat procesul şi au fost despăgubiţi, însă copilaşul lor tot mort a rămas, iar dacă n-ar fi fost sfoara aia, poate că era altceva. O maşinuţă. Medalionul de la zgarda căţelului. O biluţă. Wireman ridică din umeri.
– La Ez a fost o biluţă. A înghiţit-o şi a murit sufocată.
– Wireman, Isuse! Îmi pare foarte rău!
– Era încă vie când au ajuns cu ea la spital. Femeia de la creşă a sunat şi la Julia la birou, şi la mine. Vorbea nearticulat, ca o nebună. Julia a ieşit în trombă din „Work Fair, a urcat în maşină, a condus ca apucata. La trei străzi de spital a avut o coliziune frontală cu o camionetă de la Lucrări Publice Omaha. A fost ucisă pe loc. Pe atunci, fiica noastră probabil că era moartă deja de douăzeci de minute.
Medalionul ăla cu Fecioara Maria de care ai avut tu grijă... a fost al Juliei.
Se cufundă în tăcere, şi tăcerea se prelungi. N-am spart-o eu; n-ai ce spune la o asemenea poveste. În cele din urmă, reluă.
– Doar o altă versiune de Powerball. Cinci numere, plus acel extra-important Număr Bonus. Clic, clic, clic, clic, clic.
Şi apoi clac, ca să-i pună capac. Dacă credeam că e posibil
să mi se întâmple mie aşa ceva? Nu, muchacho, nici în cele mai sumbre momente, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina. Tata şi mama s-au rugat de mine să merg la psihiatru şi pentru puţin timp - opt luni după înmormântări - chiar am mers. Eram sătul să plutesc prin lume ca un balon legat la un metru deasupra capului meu.
– Cunosc sentimentul, am spus.
– Ştiu că-l cunoşti. Noi doi, tu şi cu mine, ne-am cazat în iad la schimburi diferite. Şi am şi ieşit, presupun, deşi mie încă-mi mai fumegă călcâiele. Dar ţie?
– Mda.
– Psihiatrul... un om de treabă, dar nu puteam să vorbesc cu el. În prezenţa lui nu eram coerent. În prezenţa lui mă
trezeam că rânjesc mult. Mă tot aşteptam ca o tipă mişto în costum de baie să apară cu cecul meu mare de carton.
Publicul avea să-l vadă şi să aplaude. Şi în cele din urmă, un cec chiar a venit. Când ne-am căsătorit, am făcut o dublă poliţă de asigurare de viaţă. Când a venit Ez, i-am mărit valoarea. Aşa că într-adevăr am câştigat la loteria.
Mai ales când pui peste asta despăgubirea primită de Julia după accidentul din parcarea supermarketului. Aşa ajungem la asta. Ridică mapa cenuşie subţire.
– Gândul la sinucidere a existat, îmi dădea târcoale din ce în ce mai aproape.
