– N-are niciun sens acum.

Îmi dădu o ceaşcă de cafea neagră.

– Poftim. Împrospătează-te cu asta.

I-am dat plicul în care se găsea modelul de contract. În timp ce Wireman îl scotea, m-am întors spre Elizabeth.

– Vrei să-ţi citesc nişte poezii mai târziu, astăzi? am întrebat-o.

Nimic. Se uita doar la golf cu încruntarea aceea de piatră: căpitanul Bligh pe cale să ordone să fie legat cineva de trinchet şi să fie flagelat până la carne. Fără absolut niciun motiv, am întrebat:

– Tatăl tău a fost înotător subacvatic, Elizabeth?

Ea întoarse puţin capul şi aţinti în direcţia mea ochii bătrâni. Buza de sus i se ridică într-un rânjet canin. A urmat un moment - a fost scurt, dar a părut lung - când am simţit că mă priveşte o altă persoană. Sau nicidecum o persoană.

O entitate care purta trupul bătrân şi flasc al lui Elizabeth Eastlake ca pe un ciorap. Mâna dreaptă mi s-a încleştat scurt şi, încă o dată, am simţit unghii inexistente, mult prea lungi, înfigându-se într-o palmă inexistentă. Apoi ea întoarse ochii înapoi spre golf, bâjbâind în acelaşi timp pe tavă până când degetele-i întâlniră o bucată de pateu, iar eu mi-am spus că sunt un idiot care trebuie să-nceteze să-şi lase nervii să-l conducă. Acţionau fără îndoială forţe ciudate aici, dar nu orice umbră era o fantomă.

– A fost, spuse Wireman absent, despăturind contractul.

John Eastlake era un adevărat Ricou Browning - ştii, tipu'

care a jucat rolul creaturii din Laguna Neagră în anii cincizeci.

– Wireman, eşti o fântână arteziană de informaţii inutile.

– Mda, nu-i aşa că-i mişto? Babacul ei n-a cumpărat pistolul ăla cu harpon dintr-un magazin, să ştii; domnişoara Eastlake spune că l-a făcut la comandă. Probabil c-ar trebui să stea într-un muzeu.

Dar mie nu-mi păsa de pistolul cu harpon al lui John Eastlake, nu în clipa aceea.

– Citeşti sau nu contractul ăla?

Îl aruncă pe tavă şi se uită năuc la mine.

– Asta încercam să fac.

– Şi ochiul tău stâng?

– Nimic. Dar, hei, n-am de ce să fiu dezamăgit. Doctorul a spus...

– Fă-mi un hatâr. Acoperă-ţi vizorul stâng. Şi-l acoperi.

– Ce vezi?

– Pe tine, Edgar. Un hombre muy feo.

– Mda, mda. Acoperă-l pe cel drept. Şi-l acoperi.

– Acuma văd doar negru. Doar că... Făcu o pauză. Poate nu atât de negru.

Lăsă mâna să-i cadă. Nu-s sigur. În zilele astea nu pot separa adevărul de dorinţele deşarte.

Clătină din cap destul de tare ca să-şi facă părul să

zboare, apoi se lovi peste frunte cu podul palmei.

– Ia-o uşurel.

– Uşor pentru tine s-o spui.

Rămase tăcut câteva momente, apoi luă bucata de pateu din mâna lui Elizabeth şi i-o dădu s-o mănânce. Când aceasta se afla la loc sigur în gura ei, Wireman se întoarse spre mine.

– Stai tu cu ochii pe ea cât timp mă duc să aduc ceva?

– Bucuros.

Plecă în pas alergător pe pasarelă în sus şi eu am rămas cu Elizabeth. Am încercat să-i mai dau să mănânce bucăţile de pateu rămase şi ea mi le culese din palmă, aducându-mi aminte în treacăt de un iepure pe care îl avusesem la şapte sau opt ani. Domnul Hitchens îl chema, deşi nu mai ştiam de ce - memoria e un lucru ciudat, nu-i aşa? Buzele ei erau ştirbe şi moi, dar nu neplăcute. Am mângâiat-o pe tâmplă, acolo unde părul ei alb - sârmos, destul de aspru - era tras spre spate, în coc. Îmi trecu prin gând că Wireman trebuia să pieptene părul acela în fiecare dimineaţă şi să facă acel coc. Că Wireman trebuie s-o fi îmbrăcat în dimineaţa aceasta, să-i fi pus inclusiv scutecul, căci în mod evident femeia nu avea controlul sfincterelor când era în starea de acum. Mă întrebam dacă Wireman se gândea la Esmeralda

când închidea acele de siguranţă sau când lega şnururile.

Mă întrebam dacă se gândea la Julia când strângea cocul.

Am mai luat o bucată de pateu. Ea deschise ascultătoare gura... dar eu am ezitat.

– Ce-i în coşuleţul roşu de picnic, Elizabeth? Cel din pod?

Ea păru să cadă pe gânduri. Şi încă greu. Apoi:

– Orice tub-de-respirat vechi.

Ezită. Ridică din umeri.

– Orice tub-de-respirat vechi 'ticu vrea. Trage!

Şi chicoti. Era un sunet înfiorător, ca de vrăjitoare. Bucată

cu bucată, i-am dat să mănânce restul pateului şi nu i-am mai pus alte întrebări.

XIV

La întoarcere, Wireman avea cu el un reportofon cu microcasetă. Mi-l dădu mie.

– Nu-mi place să-ţi cer să înregistrezi pe bandă conţinutul contractului, dar n-am încotro. Bine că afurisenia aia n-are decât două pagini. Dacă e posibil, l-aş vrea înapoi în după-masa asta.

– Este. Iar dacă unele dintre tablourile mele chiar se vor vinde, ai partea ta de câştig, prietene. Cincisprezece la sută. Asta ar trebui să acopere asistenţa juridică, dar şi impresariatul.

Se lăsă pe spate în scaun, râzând şi gemând în acelaşi timp.

– Por Dios! Tocmai când credeam că mai jos de atât nu pot ajunge în viaţă, devin impresar artistic, futu-i! Scuzaţi-mi limbajul, domnişoară Eastlake.