Să nu întârzii mult. Cum îţi plac huevo- urile?
– O, omletă. Vin într-o jumate de oră.
– E bine aşa. Tre' să recunosc că nu pari foarte entuziasmat de vestea pe care ţi-am dat-o.
– Încă mă străduiesc să mă trezesc. Una peste alta, trebuie să spun că sunt foarte bucuros că e mort.
– Ia-ţi un număr de ordine şi treci la coadă, zise el şi închise.
XIII
Deoarece telecomanda era spartă, a trebuit să comut posturile manual, o îndemânare străveche, dar pe care am descoperit că încă o stăpânesc. Pe 6, „Tina non-stop“
fusese înlocuită de o nouă emisiune: „Candy non-stop“. Am ridicat volumul la un nivel aproape insuportabil şi am ascultat în timp ce mi-am frecat vopseaua de pe piele.
După toate aparenţele, George „Candy“ Brown murise în somn. Un paznic căruia i se luase interviu spunea: „Tipu'
sforăia mai tare ca toţi deţinuţii pe care i-am avut vreodată
aici - glumeam că deţinuţii l-ar fi ucis numai pentru asta, dacă ar fi fost în secţia condamnaţilor de drept comun.“ Un doctor spuse că părea să fi suferit o apnee în somn şi opina că Brown ar fi putut muri dintr-o complicaţie a acesteia.
Spuse că asemenea decese în rândul adulţilor sunt neobişnuite, dar nici pe departe inexistente.
Apneea mi se părea o variantă valabilă, însă eram de părere că acea complicaţie fusesem eu. După ce mi-am spălat mare parte din vopsea, am urcat scările spre Micul Roz ca să arunc o privire la versiunea mea a Fotografiei la lumina prelungă a dimineţii. Nu credeam că va fi la fel de bună cum mi se păruse când mă împleticisem la parter ca să mănânc o cutie întreagă de cereale - nu putea să fie, ţinând cont de rapiditatea cu care lucrasem.
Numai că era. Se vedea Tina, îmbrăcată în jeanşi şi un tricou roz curat, cu ghiozdanul în spate. Se vedea Candy Brown, îmbrăcat şi el în jeanşi, cu mâna pe încheietura ei.
Ochii ei erau întorşi în sus spre ai lui şi gura ei era întredeschisă, ca pentru a pune o întrebare - Ce doriţi, domnule? fiind cea mai plauzibilă. Ochii lui se uitau în jos la ea şi erau plini de o concentrare sumbră, însă restul feţei nu exprima absolut nimic, deoarece restul feţei nu exista.
Nu-i pictasem gura şi nasul.
Sub ochi, versiunea mea de Candy Brown era un gol absolut.
10. BĂŞICUŢA DE SĂPUN A GLORIEII
Urcasem în avionul care m-a adus în Florida îmbrăcat cu o haină grea de sibir, şi pe aceasta o purtam în dimineaţa aceea, când am străbătut şchiopătând porţiunea de plajă
care despărţea Marele Roz de El Palacio de Asesinos. Era frig şi un vând năprasnic sufla dinspre golf, unde apa semăna cu fonta spartă sub cerul senin. Dacă aş fi ştiut că
aceea va fi ultima zi friguroasă pe care o voi trăi pe Duma Key, poate că m-aş fi bucurat de ea... dar probabil că nu.
Îmi pierdusem bucuros obişnuinţa de a îndura frigul.
În orice caz, abia dacă ştiam unde mă aflu. Aveam traista de pânză agăţată de umăr, pentru că a o lua cu mine când mergeam pe plajă era acum a doua mea natură, însă n-am pus în ea nici măcar o scoică ori alt obiect adus de ape. Am înaintat anevoios, trăgând după mine piciorul beteag fără
să-l simt cu adevărat, ascultând vântul cum îmi şuieră pe lângă urechi fără să-l aud cu adevărat şi urmărind ciripelele cum intră şi ies din apă fără să le văd cu adevărat.
Mi-am spus: L-am ucis, fără doar şi poate, aşa cum am ucis căţelul Monicăi Goldstein. Ştiu că asta sună aiurea, dar...
Numai că nu suna aiurea. Nu era aiurea.
Eu îi oprisem respiraţia.
II
Pe partea de sud a El Palacio era o verandă închisă cu sticlă. Dădea spre un amalgam de tufişuri tropicale într-o direcţie, şi în cealaltă spre albastrul metalic al golfului.
Elizabeth şedea acolo în scaunul cu rotile de braţele căruia era prinsă o tavă cu micul dejun. Pentru prima dată de când o cunoşteam, era legată. Tava, plină cu bucăţi de omletă şi crutoane, arăta ca după ce ar fi mâncat un bebeluş de pe ea. Wireman îi dăduse chiar şi suc dintr-o cană cu suzetă.
Televizorul de masă din colţ era comutat pe Canalul 6. Era tot „Candy non-stop“. Era mort şi Canalul 6 îi îmbălsăma cadavrul. O merita fără-ndoială, însă tot revoltător rămânea.
– Cred că a terminat, spuse Wireman, dar poate stai tu cu ea cât îţi fac vreo două ouă omletă şi prăjesc pâine.
– Bucuros, dar nu trebuie să te oboseşti pentru mine. Am lucrat până târziu şi am îmbucat ceva după.
Am îmbucat. Sigur. Când ieşisem din casă, zărisem castronul gol în chiuveta din bucătărie.
– Nu mă obosesc deloc. Cum ţi-e piciorul în dimineaţa asta?
– Deloc rău. Era adevărat. Et tu, Brute?
– Eu sunt bine, mersi.
Dar părea obosit; ochiul stâng era încă roşu şi lăcrima.
– Mă întorc în nici cinci minute.
Elizabeth era dusă cu totul. Când i-am oferit cana cu suzetă, a sorbit puţin, după care a întors capul în cealaltă
