gândesc la asta“. Situaţia i-ar pune pe jar dacă tu ai fi Jamie Wyeth sau Dale Chihuly, dar nu eşti. La drept vorbind, tu eşti doar un tip cules de pe stradă. Aşa că ei mă sună pe mine, iar eu fac tot ce-mi stă în putere - în definitiv, sunt agentul tău, futu-i - dar eu nu-s artist, şi nici ei nu sunt, la propriu. Suntem ca o ceată de taximetrişti care încearcă să

moşească un copil.

– Am priceput ideea, am zis.

– Mira-m-aş.

Suspină. Un suspin adânc.

– Spui că ai doar trac din cauza prelegerii şi că de expoziţie o să te ţii.

Sunt sigur că o parte din tine crede asta, dar, amigo, tre'

să spun că am impresia că o altă parte din tine nu are nici-o intenţie să vină la Galeria Scoto pe 15 aprilie.

– Wireman, asta-i pur şi simplu...

– O aiureală? Aşa să fie? Am sunat la Ritz-Carlton şi am întrebat dacă domnul Freemantle a rezervat vreo cameră

pentru mijlocul lui aprilie şi mi s-a răspuns cu un „nu“ mare şi rotund. Aşa că am inspirat adânc şi am luat legătura cu fosta ta soţie. Nu mai figurează în cartea de telefon, dar

agentul tău imobiliar mi-a dat numărul când i-am spus că-i o urgenţă, într-un fel. Şi cât aş zice peşte, aflu că Pam încă

ţine la tine. Că vrea chiar să te sune şi să-ţi spună asta, dar că se teme c-o să-i faci vânt.

Am căscat gura la el.

– Primul lucru pe care l-am stabilit odată trecuţi de introducere este că Pam Freemantle habar nu are de vreo mare expoziţie de artă, de acum în cinci săptămâni, a fostului ei soţ. Al doilea lucru - a dat un telefon cât timp Wireman aştepta pe fir şi rezolva un rebus, beneficiind de curând recăpătata sa vedere - este că fostul ei soţ nici n-a mişcat degetul să închirieze un avion, cel puţin nu de la compania de care ştie ea. Ceea ce ne aduce la discuţia de acum, dacă adânc în sinea sa, Edgar Freemantle n-a hotărât cumva că atunci când va veni momentul o să-şi zică

„dă-o-n mă-sa de treabă“ şi o să se facă una cu pământul -

ca să folosesc o expresie din tinereţea mea irosită.

– Nu, ai înţeles pe dos, am spus, dar cuvintele acestea ieşiră într-un fel monoton ce nu suna deloc convingător.

Doar că toate pregătirile astea mă scot din minţi şi... ştii, tot amân momentul.

Wireman era de neînduplecat. Dacă m-aş fi aflat în boxa martorilor, cred că deja m-aş fi transformat într-o baltă

mică de grăsime şi lacrimi; judecătorul ar fi cerut pauză

pentru a-i permite aprodului fie să mă şteargă cu mopul, fie să mă frece până ce dădeam lustru podelei.

– Pam zice că dacă ai elimina din St Paul clădirile ridicate de Compania Freemantle, oraşul ar arăta ca Des Moines în 1972.

– Pam exagerează.

El nu luă remarca în seamă.

– Ar trebui cumva să cred că un tip care a coordonat o asemenea lucrare nu se poate ocupa de nişte bilete de avion şi vreo şase camere de hotel? Mai ales când s-ar putea adresa unui personal de birou care ar fi categoric bucuros să primească vorbă de la el?

– Ei nu... eu nu... ei pur şi simplu nu pot...

– Începi să te enervezi?

– Nu.

Dar aşa era. Vechea furie se întorsese, aşteptând să ridice glasul până ce ar fi strigat la fel de tare ca Axl Rose la The Bone. Am dus degetele la un punct deasupra ochiului drept, unde începea să se formeze o migrenă. Astăzi puteam să

mă ling pe bot de pictat, şi asta era vina lui Wireman.

Wireman era vinovat. Pentru un moment, mi-am dorit să

orbească. Nu doar la un ochi, ci la amândoi, şi mi-am dat seama că l-aş putea picta în felul ăsta. Atunci, furia se dezumflă.

Wireman îmi văzu mâna ducându-se la cap şi se detensionă puţin.

– Uite ce-i, majoritatea oamenilor pe care ea i-a contactat neoficial au confirmat deja, desigur, le-ar face mare plăcere. Vechiul tău maistru-şef Angel Slobotnik i-a spus lui Pam că-ţi va aduce un borcan cu murături. Pam zicea că

omul părea foarte încântat.

– Nu murături, ci ouă murate, am spus, şi chipul lat, plat şi zâmbăreţ al lui Ainge Barosanu' mi-a fost pentru un moment atât de aproape, că mai că l-aş fi putut atinge.

Angel, care-mi fusese alături vreme de douăzeci de ani, până când un infarct serios l-a scos pe tuşă. Angel, care răspundea la orice întrebare, oricât de scandaloasă ar fi fost, cu: Se face, şefu'.

– Eu şi Pam am făcut aranjamentele de zbor, zise Wireman. Nu doar pentru cei din Minneapolis-St Paul, ci şi pentru cei din alte locuri. Lovi cu degetul pliantul. Zborurile Air France şi Delta trecute aici sunt reale, iar fiica ta Melinda chiar are rezervare la bilet. Ştie cum stau lucrurile.

La fel şi Ilse. Aşteaptă doar să fie invitate în mod oficial. Ilse a vrut să te sune şi Pam i-a spus să aştepte. Ea zice că tu trebuie să apeşi butonul de pornire şi, chiar dacă a greşit ea în unele privinţe cât aţi fost căsătoriţi, muchacho, acum are dreptate.

– Bine, am cedat. Te ascult.

– Bun. Acum, vreau să discut cu tine despre prelegere. Am mormăit.

– Dacă te fofilezi de la prelegere, o să-ţi fie de două ori mai greu să te duci la petrecerea din seara vernisajului...

M-am uitat la el incredul.

– Ce? întrebă el. Nu eşti de acord?

– Să mă fofilez? am întrebat. Să mă fofilez? Ce mama dracului e asta?

– Să-ţi iei picioarele la spinare şi s-o ştergi, zise el, sunând puţin defensiv. Argou britanic. Vezi, de pildă, Evelyn Waugh, Officers and Gentleman, 1952.

– Vezi-mi fundu' şi faţa ta, am spus. Edgar Freemantle, în prezent, îmi arătă degetul mijlociu şi, uite aşa, ne-am revenit aproape complet la normal.

– I-ai trimis lui Pam pozele, aşa-i? I-ai trimis documentul JPEG.

– Da.