– Da, Edgar?

Veselia se transformă în precauţie. Oare să fi fost acolo şi înainte nota aceea? Oare doar o ignorasem eu? Am spus:

– Dacă ai câteva minute la dispoziţie, mă întrebam dacă

n-am putea discuta despre ordinea diapozitivelor la prelegere.

– Da, Edgar, sigur că putem.

Uşurarea era palpabilă. Mă făcea să mă simt ca un erou.

Sigur, mă făcea să mă simt şi ca un neghiob.

– Ai vreun carneţel la-ndemână?

– Pe toate penele din lume, sigur că da.

– Bine. În linii mari, o să le aranjăm în ordine cronologică...

– Dar eu nu cunosc cronologia lor, încercam să-ţi spun...

– O cunosc eu şi o să ţi-o spun imediat, dar ascultă, Alice: primul diapozitiv, cronologic, nu va fi şi primul. Primul aş

vrea să fie Trandafirii cresc din scoici. Ai notat?

– Trandafirii cresc din scoici. Am notat.

Pentru a doua oară de când mă cunoştea, Alice părea sincer fericită că discutăm.

– Acum, schiţele în creion, am spus.

Am mai discutat vreme de încă o jumătate de oră.

VI

– Oui, allo?

Un moment, n-am spus nimic. Răspunsul în franceză mă

descumpăni puţin. Faptul că era vocea unui tânăr bărbat mă descumpăni şi mai mult.

– Allo, allo? Cu nerăbdare acum. Qui est d l'appareil?

– Mmm, probabil c-am format numărul greşit, am spus, simţindu-mă nu doar ca un cretin, ci ca un cretin american de viţă nobilă. Încercam să dau de Melinda Freemantle.

– D'accord, aţi format numărul corect. Apoi, puţin mai departe de receptor: Melinda! Cest ton papa, je crois, cherie.

Receptorul fu pus jos cu un zgomot. Am văzut pentru un moment imaginea - foarte clară, foarte corectă politic şi foarte probabil trezită de cărticelele de care Pam spusese că le-am desenat cândva pentru o fetiţă bolnavă - imaginea unui uriaş sconcs vorbitor, purtător de beretă, Monsieur Pepe Le Pew, păşind ţanţoş prin pension-ul (dacă acesta era termenul care defineşte un apartament cu o singură

cameră în Paris) fiicei mele, cu linii unduitoare de miros ridicându-se de pe spinarea lui alb-dungată.

Apoi Melinda ridică receptorul, părând necaracteristic de tulburată.

– Tată? Tati? E totul în regulă?

– Totul e în regulă, am confirmat. Cel dinainte era colegul tău de camera?

Asta era o glumă, dar mi-am dat seama după

necaracteristica ei tăcere că pusesem punctul pe i.

– Nu-i mare scofală, Linnie. Nu făceam decât...

– ...să mă iei peste picior, da.

Era imposibil să-ţi dai seama dacă era amuzată sau exasperată. Legătura telefonică era bună, dar nu atât de bună.

– Dacă tot ai adus vorba, chiar asta e.

Mesajul din subtextul acestei replici se auzi tare şi clar: Vrei să ajungi undeva cu asta?

Nici în ruptul capului nu-mi trecea să ajung undeva cu asta.

– Ei, bine, mă bucur că ţi-ai făcut un prieten. Poartă cumva beretă?

Spre imensa mea uşurare, ea râse. Cu Lin, era imposibil să

ştii cum va lua o glumă, deoarece la ea simţul umorului era instabil ca o după-amiază de aprilie. Strigă:

– Ric! Mon papa... Ceva ce n-am înţeles, apoi: ...si tu portes un beret!

Se auzi un râs îndepărtat de bărbat. A, Edgar, mi-am spus.

Până şi peste ocean îi faci să pice jos de râs, pere fou ce eşti.

– Tati, chiar te simţi bine?

– Perfect. Cum stai cu laringita?

– M-am însănătoşit, mersi.

– Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu mama ta. O

să primeşti o invitaţie oficială la o expoziţie pe care o ţin, dar ea spune că o să vii şi sunt extrem de încântat.

– Tu eşti încântat? Mama mi-a trimis câteva poze şi abia aştept. Când ai învăţat să. faci aşa ceva?

Asta părea să fie întrebarea orei.