N-o să ai multe bătăi de cap, poţi picta aici. Lumina e minunată, aşa-i? Lumina e grozavă!
Începea să mă bage în sperieţi.
– Wireman...
Se roti pe călcâie şi acum ochii lui scăpărau, cel stâng parcă printr-o reţea de sânge.
– Promite, Edgar! Ne trebuie un plan! Dacă nu avem unul, or s-o ducă de aici şi or s-o arunce într-un azil şi-ntr-o lună o să moară! Într-o săptămână!
Ştii asta! Aşa că promite!
Era posibil să aibă dreptate. Şi credeam că dacă nu reuşesc să-l calmez acum, urma să facă o criză în faţa mea.
Aşa că am promis. Apoi am spus:
– E posibil să trăieşti mai mult decât crezi, Wireman.
– Sigur. Dar eu oricum o să pun totul pe hârtie. Pentru orice eventualitate.
III
Îmi oferi din nou maşinuţa de golf pentru drumul de întoarcere la Marele Roz. I-am spus că-mi va prinde bine mersul pe jos, dar că nu m-ar deranja un pahar de suc înainte să plec.
Acum îmi place la fel de mult ca tuturor oranjada din portocale de Florida proaspăt stoarse, dar mărturisesc că în dimineaţa aceea am avut un motiv ascuns pentru asta. M-a lăsat singur în micuţa cameră de primire din capătul dinspre plajă al holului central, cu tavan de sticlă. El folosea încăperea aceea drept birou, deşi nu puteam înţelege cum se descurca la corespondenţă un om care nu reuşea să
citească mai mult de cinci minute legate. Bănuiam - şi asta mă emoţiona - că Elizabeth îl ajuta, şi încă mult, înainte să i se agraveze boala.
Intrând la micul dejun, aruncasem o privire în camera aceasta şi zărisem un plic cenuşiu pe clapeta închisă a unui laptop de care Wireman probabil că se folosea foarte puţin în ultimul timp. L-am deschis şi am scos una dintre cele trei radiografii.
– Pahar mare sau mic? strigă Wireman din bucătărie, făcându-mă să tresar atât de tare, că aproape am scăpat hârtia din mână.
– Unul mijlociu e bine! am răspuns.
Am pus radiografia în traistă şi am închis plicul la loc. Cinci minute mai târziu, înaintam anevoie în susul plajei.
IV
Nu-mi plăcea ideea de a fura de la un prieten - nici măcar o radiografie. Nu-mi plăcea nici să păstrez tăcerea cu privire la ceea ce eram convins că-i făcusem lui Candy Brown. Puteam să-i fi spus; după treaba cu Tom Riley, m-ar fi crezut. Şi fără scânteierea aceea de percepţie extrasenzorială, m-ar fi crezut. Şi asta era problema, la drept vorbind. Dacă-l puteam trimite pe Candy Brown la Morga Ţinutului Sarasota cu penelul, poate reuşeam să fac pentru un fost avocat cu o afecţiune cerebrală ceea ce doctorii nu puteau face. Dar dacă nu reuşeam? Mai bine să
nu trezesc false speranţe... cel puţin în afara propriului meu suflet, unde speranţele erau scandalos de mari.
Când am ajuns la Marele Roz, şoldul meu urla. Mi-am azvârlit haina de sibir în dulap, am luat două pastile de Oxycontin şi am văzut că ledul de mesaj al robotului telefonic pâlpâia.
Era Nannuzzi. Se arăta încântat să primească veşti de la mine. Da, într-adevăr, spunea, dacă restul lucrărilor mele se compară cu ceea ce văzuse, va fi o bucurie şi o mândrie ca Scoto să organizeze o expoziţie cu operele mele, şi asta înainte de Paşti, înainte ca vilegiaturiştii să plece la casele lor. Ar fi oare posibil ca el şi unul sau mai mulţi parteneri ai săi să-mi facă o vizită la studio şi să mai vadă alte lucrări terminate? Ar aduce bucuroşi un model de contract pentru a mi-l arăta.
Erau veşti bune - veşti emoţionante - dar într-un fel mi se părea că totul se petrece pe o altă planetă, unui alt Edgar Freemantle. Am salvat mesajul, am dat să merg la etaj cu radiografia şterpelită, apoi m-am oprit. Micul Roz nu era alegerea potrivită, pentru că şevaletul nu era alegerea potrivită. Nici pânza şi vopselele în ulei nu erau alegerea potrivită. Nu pentru asta.
Am şontâcăit înapoi la livingul meu cel mare. Pe măsuţa pentru cafea erau un teanc de carneţele Artisan şi mai multe cutii cu creioane colorate, dar nici acestea nu erau potrivite. Simţeam o furnicătură ştearsă, vagă, în braţul drept lipsă, şi pentru prima dată am crezut că pot într-adevăr să fac asta... dacă reuşeam să găsesc mediumul potrivit pentru mesaj, desigur.
Mi-a trecut prin gând că medium poate fi şi persoana care scrie după dictarea cuiva din Lumea de Apoi, şi asta m-a făcut să râd. Puţin crispat, recunosc.
M-am dus în dormitor, la început nesigur ce caut. Apoi m-am uitat la dulap şi am ştiu. Cu o săptămână în urmă îi cerusem lui Jack să mă ducă la cumpărături - nu la Crossroads Mall, ci la unul dintre magazinele pentru bărbaţi din St Armand's Circle - şi cumpărasem şase cămăşi din acelea cu nasturi în faţă. Când era mică, Ilse obişnuia să le spună Cămăşi de Oameni mari. Erau încă în pungile lor de celofan. Am rupt pungile, am scos acele şi am aruncat cămăşile înapoi în dulap, unde aterizară claie peste grămadă. Nu de cămăşi aveam nevoie. Ce-mi trebuia mie erau întăriturile de carton.
Dreptunghiurile acelea de carton alb-intens.
Am găsit un marker Sharpie într-un buzunar al valizei PowerBook-ului meu. În vechea mea viaţă uram Sharpie-urile atât din cauza mirosului de cerneală, cât şi a tendinţei lor de a lăsa pete. În viaţa aceasta ajunsesem să
iubesc îndrăzneala dodoloaţă a liniilor pe care le trasau, linii ce păreau să insiste asupra propriei lor realităţi absolute.
Am luat întăriturile de carton, markerul şi radiografia
creierului lui Wireman şi m-am dus cu ele în camera Florida, unde lumina era puternică şi impunătoare.
Furnicăturile de la braţul drept se intensificară. De acum aproape că mi se păreau un prieten.
Nu aveam genul de cutii luminoase pe care doctorii aplică
radiografiile şi fişele de rezonanţă magnetică atunci când vor să le studieze, dar peretele de sticlă al camerei Florida era un substitut foarte bun. Nu-mi trebuia nici bandă
scotch. Am reuşit să agăţ radiografia în crăpătura dintre sticlă şi rama cromată. Şi iată-l acolo, un lucru despre care mulţi susţineau că nu există: creierul unui avocat. Plutea pe fundalul golfului. M-am uitat atent la el un timp, nu ştiu cât de lung - două minute? patru? - fascinat de felul în care arăta apa albastră văzută prin circumvoluţiunile cenuşii, felul în care cutele acelea transformau apa în ceaţă.
Glonţul era o aşchie neagră, uşor fragmentată. Semăna puţin cu o ambarcaţiune mică. Ca o barcă plutind pe caldo.
Am început să desenez. Avusesem de gând doar să-i desenez creierul intact - fără glonţ - dar a sfârşit fiind mai mult decât atât. Nu m-am oprit şi am adăugat apa, înţelegeţi, pentru că desenul părea să ceară asta. Sau braţul meu lipsă. Sau poate că erau unul şi acelaşi lucru.
Era doar o impresie a golfului, însă era acolo, şi era suficient pentru a fi un succes, deoarece eram într-adevăr un nemernic extrem de talentat. Nu-mi luă decât douăzeci de minute, iar când am terminat, desenasem un creier omenesc plutind pe golful Mexic. Era, într-un fel, foarte mişto.
Era de asemenea înfiorător. Acesta nu era un cuvânt pe care-mi doream să-l folosesc în relaţie cu propria-mi lucrare, însă era inevitabil. Când am luat radiografia de pe geam şi am comparat-o cu desenul - glonţ în imaginea ştiinţifică, niciun glonţ în imaginea artistică - mi-am dat seama de ceva ce probabil ar fi trebuit să văd mult mai devreme. Cu siguranţă, după ce începusem seria Fata şi corabia. Ceea ce făceam avea sens nu doar pentru că apela
