– Decupezi o gaură într-o pânză perfect bună.
– Du-te în faţa clasei.
Am pus deoparte dreptunghiul decupat, apoi am luat întăritura de carton pe care era desenat creierul. M-am dus în spatele şevaletului.
– Ajută-mă să lipesc asta la locul ei.
– Când ţi-a venit ideea asta, vato?
– Nu mi-a venit, am răspuns.
– Nu ţi-a venit?
Se uita la mine prin pânză, ca atâţia curioşi pe care-i văzusem în cealaltă viaţă a mea trăgând cu ochiul prin găurile din gardul de împrejmuire a şantierelor.
– Nu. Ceva îmi spune, cumva, lucrurile astea pe măsură ce le fac. Vino de partea asta.
Cu ajutorul lui Wireman, restul preparativelor nu mai luară
decât câteva minute. El astupă dreptunghiul cu cartonul de
cămaşă. Eu am luat un tubuleţ de lipici Elmer din buzunarul de la piept şi am început să-l lipesc acolo. Când am venit înapoi în faţă, era perfect. Sau aşa mi se părea mie, în orice caz.
Am indicat spre fruntea lui Wireman.
– Ăsta e creierul tău, am spus. Apoi am indicat şevaletul.
Ăsta e creierul tău pe pânză.
Păru nedumerit.
– E o glumă, Wireman.
– N-o pricep, mărturisi el.
VIII
Am mâncat ca jucătorii de fotbal în noaptea aceea. L-am întrebat pe Wireman dacă vede cât de cât mai bine şi el clătină din cap cu regret.
– Lucrurile-s încă tuciurii de-a binelea pe partea stângă a lumii mele, Edgar.
Mi-ar plăcea să-ţi spun că nu-i aşa, dar nu pot s-o fac.
I-am pus să asculte mesajul lui Nannuzzi. Wireman râse şi strânse pumnul. Era greu să nu te simţi emoţionat de bucuria sa, care friza încântarea.
– Eşti pe calea cea bună, muchacho - asta-i cu siguranţă
cealaltă viaţă a ta.
Abia aştept să te văd pe coperta revistei Time.
Ridică mâinile în aer, ca pentru a forma cadrul unei coperte.
– Doar un lucru mă îngrijorează la treaba asta, am spus...
şi apoi a trebuit să râd. De fapt, multe lucruri mă îngrijorau la treaba asta, inclusiv faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee ce mă aştepta. Fiica mea s-ar putea să vrea să
vină. Cea care a fost deja în vizită la mine.
– Şi ce-i rău în asta? Majoritatea bărbaţilor ar fi încântaţi să-şi aibă alături fiicele atunci când îşi arată măsura
profesionalismului. Mănânci sau nu ultima bucată de lasagna?
Am făcut-o jumi-juma. Având un temperament de artist, eu am luat jumătatea mai mare.
– Mi-ar face mare plăcere să vină. Dar stăpâna ta spune că
Duma Key nu-i un loc prielnic pentru fiice, iar eu o cam cred.
– Şefa mea suferă de Alzheimer, şi boala începe într-adevăr să-şi arate colţii. Partea proastă în toată treaba asta e că femeia nu mai ştie să facă diferenţa dintre fundul şi cotul ei. Partea bună este că face zilnic cunoştinţă cu oameni noi. Inclusiv cu mine.
– A spus treaba asta despre fiice de două ori şi niciodată
nu aiura.
– Şi poate are dreptate. Sau poate că domnişoarei Eastlake îi lipseşte pur şi simplu o doagă, având în vedere că două dintre surorile ei au murit aici la vârsta de patru ani.
– Ilse a vomitat pe portiera maşinii mele. Când ne-am întors aici, îi era încă destul de rău cât să nu poată umbla bine.
