– Probabil că doar a mâncat ce nu trebuia, pe lângă că a lovit-o prea tare soarele. Uite, nu vrei să-ţi asumi riscul şi eu respect asta. Aşa că uite ce e: o să le pui pe ambele fiice într-un hotel bun, unde au room-service non-stop şi portarul e lingăul numărul unu de pe planetă. Sugerez Ritz-Carlton.
– Pe ambele? Melinda n-o să poată să...
Luă o ultimă muşcătură de lasagna şi o puse deoparte.
– Tu nu priveşti lucrurile drept, muchacho, dar Wireman, nemernic recunoscător ce este...
– Încă n-ai niciun motiv să fii recunoscător...
– ...va îndrepta totul pentru tine. Pentru că nu suport să
văd cum un pumn de griji inutile îţi fură fericirea. Şi Isuse Crustoase, tu trebuie să fii fericit. Ştii câte persoane există
pe coasta de vest a Floridei care ar face moarte de om pentru o expoziţie pe Palm Avenue?
– Wireman, ai spus cumva Isuse- Crustoase?
– Nu schimba subiectul.
– Încă nu mi-au oferit o expoziţie.
– Or să-ţi ofere. Nu aduc un model de contract aici, în pustietate, doar ca să se-ndoaie de râs. Aşa că ascultă la mine acum. Asculţi?
– Sigur.
– Odată programată expoziţia - şi va fi programată - tu o să faci orice e de aşteptat din partea unui artist debutant: publicitate. Interviuri, începând cu Mary Ire şi trecând mai departe la ziare şi Canalul 6. Dacă vor să bată monedă pe braţul tău lipsă, cu atât mai bine. Făcu din nou chestia cu braţele care încadrează capul. Edgar Freemantle Răsare pe Scena Artistică a Coastei însorite ca o Pasăre Phoenix din Cenuşa Mocnind a Tragediei!
– Mocneşte de aci, amigo, am spus şi m-am apucat de vintre. Dar nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
Wireman nu băgă de seamă gestul meu vulgar. Era în focuri.
– Brazo ăla lipsă al tău o să fie de aur.
– Wireman, eşti un maidanez cinic dat naibii.
Luă asta ca pe un compliment, ceea ce în parte şi era.
Aprobă din cap şi flutură cu mărinimie din mână.
– Îţi voi sluji de avocat. Tu o să alegi tablourile; îl vei consulta pe Nannuzzi. El face pregătirile de expoziţie; te va consulta. Ţi se pare bine?
– Aşa cred, da. Dacă aşa se procedează.
– Aşa se procedează în cazul de faţă. Şi Edgar - ultimul, dar nici pe departe cel mai puţin important lucru - o să-i suni pe toţi cei la care ţii şi o să-i inviţi la expoziţia ta.
– Dar...
– Da, făcu el, încuviinţând din cap. Pe toţi. Psihologul tău, fosta ta soţie, ambele tale fiice, pe Tom Riley ăla, femeia care te-a repus pe picioare...
– Kathi Green, am spus, amuzat. Wireman, Tom n-o să
vină. Nici în ruptul capului. La fel, nici Pam. Iar Lin e în Franţa. Cu laringită, pentru numele lui Dumnezeu.
Wireman nu-mi dădu atenţie.
– Ai pomenit de un avocat...
– William Bozeman al III-lea. Bozie.
– Invită-l. O, pe mama şi tatăl tău, desigur. Pe surorile şi fraţii tăi.
– Părinţii mei sunt morţi şi doar pe mine m-au avut.
Bozie... Am aprobat din cap. Bozie ar veni. Dar să nu-i spui aşa, Wireman. Nu în faţa lui.
– Să-i spun unui alt avocat Bozie? Crezi că-s picat în cap?
Căzu pe gânduri. M-am împuşcat singur în cap şi n-am reuşit să mă sinucid, aşa că-i mai bine să nu răspunzi la ultima întrebare.
Nu-i acordam cine ştie câtă atenţie, pentru că mă
gândeam. Pentru prima dată înţelegeam că puteam da o petrecere de adio pentru cealaltă viaţă a mea... şi că
oamenii s-ar putea să vină. Ideea era deopotrivă
emoţionantă şi descurajantă.
– S-ar putea să vină toţi, să ştii, spuse el. Fosta ta, fiica ta globe-trotter şi contabilul tău sinucigaş. Gândeşte-te la asta: o adunătură de michiganezi.
