strângerea noastră de mână fu stângace şi de-a-ndoaselea.

Notiţele mele se mototoliră între palmele noastre, apoi se rupseră. Uite ce ai făcut, jigodie, mi-am spus - şi pentru o clipă înfiorătoare, m-am temut că o spusesem cu voce tare şi că microfonul o amplificase, transmiţând-o în toată aula.

Când Dario mă lăsă singur pe podium, am băgat de seamă

ce puternică era lumina reflectorului. Am observat microfonul la capătul tijei sale cromate flexibile şi mi-am spus că seamănă cu o cobră ce se ridică din coşul unui îmblânzitor de şerpi. Am băgat de seamă scânteierile de lumină de pe acel crom şi de pe buza paharului cu apă, şi de pe gâtul sticlei de Evian de lângă paharul cu apă. Am băgat de seamă că aplauzele încep să scadă; unii dintre membrii publicului îşi reocupau locurile. În scurt timp, o tăcere apăsătoare avea să înlocuiască aplauzele. Aveau să

aştepte ca eu să încep. Numai că eu nu aveam nimic de spus. Până şi fraza de deschidere îmi zburase din minte. Ei aveau să aştepte şi tăcerea avea să se prelungească.

Aveau să se audă accese de tuse nerăbdătoare, iar apoi avea să înceapă murmurul. Pentru că ei erau nesimţiţi.

Doar o adunătură de nesimţiţi curioşi, traşi la patru ace. Iar dacă reuşeam să spun ceva, avea să fie un torent mânios de cuvinte ce ar fi sunat ca o răbufnire a unui om care suferă de sindromul Tourette.

Aveam doar să cer primul diapozitiv. Poate că atâta puteam face şi imaginile aveau să-mi dea un imbold.

Trebuia să sper că aşa va fi. Numai că, uitându-mă la pagina cu notiţe, am văzut că nu doar era ruptă pe mijloc, dar şi că transpiraţia mea întinsese scrisul atât de tare că

nu-l mai puteam descifra. Fie asta, fie stresul provocase un

scurtcircuit între ochii şi creierul meu. Şi care era primul diapozitiv, totuşi? Un tablou cu o cutie poştală? Apus cu soforă? Eram convins că niciunul dintre astea două.

Acum toată lumea şedea. Aplauzele se încheiaseră. Era timpul ca Primitivul American să deschidă gura şi să

grăiască. Pe rândul al treilea, şezând la interval, era cutra aceea băgăcioasă de Mary Ire, cu ceva ce aducea a scrumbie eviscerată deschisă în poală. M-am uitat după

Wireman. El mă vârâse în asta, dar nu-i purtam ranchiună.

Voiam doar să-mi cer scuze din priviri pentru ceea ce va urma.

O să fiu în primul rând, spusese. Chiar în mijloc.

Şi acolo era. Jack, menajera mea Juanita, Jimmy Yoshida şi Alice Aucoin şedeau în stânga lui Wireman. Iar la dreapta, la interval...

Bărbatul de la interval trebuia să fie o halucinaţie. Am clipit, dar el tot acolo rămase. O faţă lată, tuciurie şi calmă.

O figură înghesuită atât de tare în scaunul de pluş, că te făcea să crezi că va fi nevoie să-l scoţi de acolo cu ranga: Xander Kamen, uitându-se în sus la mine prin enormii lui ochelari cu rame de corn şi semănând mai mult ca oricând cu un zeu minor. Obezitatea îi făcuse poala să dispară, dar pe umflătura pântecelui său se afla o cutie de cadou lungă

cam de un metru şi legată cu panglică. Îmi văzu surprinderea - şocul - şi făcu un gest: nu o fluturare din mână, ci un straniu salut papal, ducând mai întâi buricele degetelor la fruntea sa masivă, apoi la buze, apoi întinzând mâna spre mine cu degetele depărtate. Am văzut paloarea palmei sale. Îmi zâmbi, de parcă prezenţa lui acolo, în primul rând al Aulei Geldbart, alături de prietenul meu Wireman, ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Buzele lui mari formară două cuvinte, unul după celălalt: Reuşeşti tu.

Şi poate că aşa era. Dacă-mi luam gândul de la momentul acesta. Dacă gândeam prin derivaţie. M-am gândit la Wireman - Wireman privind spre vest, mai exact - şi atunci mi-am amintit fraza de deschidere.

Am înclinat din cap spre Kamen. Kamen înclină şi el. M-am uitat la public şi am văzut că nu erau decât oameni ca oricare alţi oameni. Toţi îngerii se aflau deasupra capetelor noastre, iar ei zburau acum în întuneric. Cât despre demoni, cei mai mulţi se aflau probabil în mintea mea.

– Bună ziua... am început, apoi m-am crispat din cauza felului în care vocea mea bubui în microfon.

Publicul râse, dar sunetul nu mă înfurie, aşa cum ar fi făcut cu un minut înainte. Nu erau decât râsete, şi încă

amabile. O să reuşesc.

– Bună ziua, am repetat. Numele meu este Edgar Freemantle şi probabil că n-o să mă descurc prea bine la asta. În cealaltă viaţă a mea am lucrat în industria construcţiilor. La aia ştiam că mă pricep, pentru că mi se dădea de lucru. În viaţa de acum pictez tablouri. Dar nimeni n-a spus vreodată că va trebui să vorbesc în public.

De data aceasta, râsetele fură puţin mai libere şi aproape generale.

– Aveam de gând să încep spunând că n-am nici cea mai vagă idee acum am ajuns aici, dar nu e aşa. Şi asta e bine, pentru că altceva n-am ce să vă spun. Vedeţi dumneavoastră, eu nu ştiu nimic despre istoria artei, teoria artei şi nici măcar noţiuni elementare de reprezentare plastică nu deţin. Unii dintre dumneavoastră probabil o cunoaşteţi pe Mary Ire.

Asta stârni un chicot general, de parcă aş fi spus Unii dintre dumneavoastră poate aţi auzit de Andy Warhol.

Doamna în cauză se uită în jur, mijind puţin ochii, cu spinarea perfect dreaptă.

– Când am dus prima dată câteva tablouri personale la Galeria Scoto, doamna Ire le-a văzut şi a spus că sunt un primitiv american. Nu mi-a plăcut exprimarea, deoarece îmi schimb chiloţii în fiecare dimineaţă şi mă spăl pe dinţi în fiecare seară înainte să merg la culcare...

Un nou acces de râsete. Picioarele îmi erau din nou picioare, şi nu ciment, iar acum, că mă simţeam în stare s-o

iau la sănătoasa, nu mai voiam şi nici nu mai simţeam nevoia s-o fac. Era posibil să nu le placă deloc tablourile mele, dar asta nu conta, pentru că mie îmi plăceau. Lasă-i să râdă cât poftesc, să hohotească, să icnească de silă (sau să caşte), dacă asta vor să facă; după ce totul avea să se termine, eu mă puteam duce acasă să mai pictez câteva tablouri.

Şi dacă le plăceau? Aceeaşi poveste.

– Dar dacă voia să spună că sunt o persoană care face ceva ce nu înţelege, ceva ce nu poate exprima în cuvinte pentru că nimeni nu l-a învăţat vreodată termenii corecţi, atunci are dreptate.

Kamen aproba din cap şi părea mulţumit. Şi la fel, Dumnezeule, era şi Mary Ire.

– Aşa că nu-mi mai rămâne decât să povestesc cum am ajuns aici - podul pe care l-am traversat din cealaltă viaţă a mea spre cea pe care o trăiesc în zilele astea.

Kamen îşi frământa în tăcere mâinile cărnoase. Asta mă

făcu să mă simt bine. Faptul că era de faţă mă făcea să mă

simt bine. Nu ştiu exact ce s-ar fi întâmplat în caz contrar, dar cred că ar fi fost ceea ce Wireman numeşte muchofeo -

foarte urât.

– Dar trebuie să nu complic lucrurile, pentru că prietenul meu Wireman spune că atunci când e vorba de trecut, cu toţii îndopăm gâscă, iar eu cred că asta e adevărat. Dacă

vorbeşti prea mult, te trezeşti... mmm... nu ştiu... vorbind despre trecutul pe care ţi l-ai dorit?

Am coborât privirea şi l-am văzut pe Wireman încuviinţând din cap.

– Mda, aşa cred, cel pe care ţi l-ai dorit. Aşa că, simplificând, iată ce s-a întâmplat: am suferit un accident pe un şantier. Un accident grav. Era o macara, vedeţi dumneavoastră, care a zdrobit camioneta în care mă aflam eu, şi m-a zdrobit şi pe mine. Mi-am pierdut braţul drept şi era cât pe ce să-mi pierd şi viaţa. Eram căsătorit, dar căsnicia mea s-a destrămat. Eram la capătul puterilor. Ăsta

e un lucru pe care-l văd mai clar acum; atunci ştiam doar că

mă simt foarte, foarte rău. Un alt prieten, un om pe nume Xander Kamen, m-a întrebat într-o zi dacă mă face fericit ceva. Asta a fost ceva...

M-am oprit. Kamen se uita interesat din primul rând, ţinând cutia lungă de cadou în echilibru în poala sa inexistentă. Mi l-am amintit în ziua aceea la lacul Phalen -

servieta scâlciată, lumina rece de toamnă intrând şi căzând pe podeaua din living în dungi diagonale. Mi-am amintit că

mă gândeam la sinucidere şi la sumedenia de drumuri care duceau în întuneric: autostrăzi şi şosele secundare şi mici alei uitate, buruienoase.