– Cam asta şi o să pictez, am zis, dar mă tem că n-o să fie foarte realist. Am început deja să-l realizez. Aruncă o privire.
Radiografia şterpelită şi schiţa făcută în marker se aflau pe raftul de jos al mesei de lucru. I le-am dat lui Wireman, apoi m-am aşezat înapoi în faţa şevaletului. Pânza care aştepta acolo nu mai era complet goală şi albă. Trei sferturi de jos în sus erau ocupate de un dreptunghi desenat vag. Îl făcusem ţinând lipit de pânză întăritorul de carton de la cămaşă şi plimbând cu creion nr. 2 pe lângă marginile lui.
Wireman nu spuse nimic aproape două minute. Se tot uita de la radiografie la desenul pe care-l făcusem după ea, şi
invers. Apoi, pe o voce aproape prea joasă pentru a fi auzită:
– Despre ce discutăm aici, muchacho? Ce vrem să
spunem?
– Nimic, am zis. Nu încă. Dă-mi cartonul de cămaşă.
– Asta-i aici?
– Da, şi ai grijă. Îmi trebuie. Ne trebuie. Acum, radiografia nu mai are relevanţă.
Îmi dădu desenul făcut pe cartonul de cămaşă cu o mână
nu tocmai sigură.
– Acum, du-te la peretele unde sunt tablourile terminate.
Uită-te la cel din stânga, în capăt. În colţ.
Se duse acolo, se uită şi se dădu înapoi.
– Maică, Doamne! Când ai făcut asta?
– Azi-noapte.
Îl luă şi-l întoarse spre lumina ce pătrundea prin geamul cel mare. O privi pe Tina, care se uita în sus la Candy Brown cel fără gură şi nas.
– Fără gură, fără nas, Brown moare, caz închis, zise Wireman. Vocea lui nu era mai mult de o şoaptă. Isuse Cristoase, nu mi-ar plăcea să fiu maricon deplaya care să-ţi dea cu nisip în faţă.
Puse tabloul la locul lui şi se îndepărtă de el... cu băgare de seamă, de parcă ar fi putut să explodeze la cea mai mică trepidaţie.
– Ce te-a apucat? Ce te-a posedat?
– A naibii de bună întrebarea, am spus. Era cât pe ce să
nu-ţi arăt. Dar... având în vedere cu ce ne confruntăm aici...
– Cu ce ne confruntăm aici?
– Wireman, ştii bine.
Se clătină puţin, de parcă el ar fi fost cel cu un picior beteag. Şi-i dăduse transpiraţia. Îi strălucea faţa de la ea.
Ochiul stâng era încă roşu, dar poate nu la fel de roşu.
Sigur, asta se putea datora doar Departamentului Dorinţa Arzătoare.
– O poţi face?
– Pot să încerc, am spus. Dacă vrei asta. El aprobă din cap, apoi îşi dădu jos sveterul.
– Dă-i bătaie.
– Vreau să stai lângă fereastră, astfel încât lumina să-ţi cadă peste faţă în timp ce soarele începe să apună. E un taburet în bucătărie pe care poţi să şezi. Pentru cât timp ai chemat-o pe Annmarie?
– Spunea că poate rămâne până la opt şi c-o să-i dea ea domnişoarei Eastlake de mâncare la cină. Am adus lasagna.
O pun la cuptor la cinci treizeci.
– Bine.
Până când era gata lasagna, lumina oricum se va fi dus.
Puteam face nişte poze digitale cu Wireman, să le agăţ pe şevalet şi să lucrez după ele. De regulă lucram cu viteză, însă ştiam deja că acesta va fi un proces mai lung - avea să
dureze câteva zile, cel puţin.
Când Wireman se întoarse la etaj cu taburetul, se opri încremenit locului.
– Ce faci?
– Ţie ce ţi se pare că fac?
