– Asta rămâne de văzut.

– Nu vreau să fiu indiscret, scumpa mea. Doar că taţii curioşi...

– ...vor să ştie, sigur că vor, dar nu te pot ajuta de data asta. Nu ştiu acum decât că încă-l mai iubesc - sau, cel puţin, aşa cred - şi că mi-e dor de el, dar el va trebui să facă

o alegere.

În acest punct, Pam ar fi întrebat Între tine şi fata cu care cântă? În schimb, eu am întrebat:

– Mănânci cum trebuie?

Ea izbucni în ropote de râset vesel.

– Răspunde-mi la întrebare, Illy.

– Ca un porc afurisit!

– Atunci, de ce nu eşti acum în oraş ca să iei masa?

– Eu şi câţiva prieteni avem de gând să ţinem un picnic în parc, uite de ce. Cu tot cu notiţe la studii antropologice şi frisbee. Eu duc brânza şi pâinea franţuzească. Şi am întârziat.

8 Deconstrucţie a poreclei de internet „Ifsogirl“ - aprox. „o fată nesigură“ (n. tr.).

– Bine. Atât timp cât mănânci şi nu stai închisă în casă.

– Mănânc bine, stau închisă atât cât trebuie.

Vocea i se schimbă din nou, deveni cea de adult. Aceste bruşte modificări erau deconcertante.

– Uneori stau întinsă în pat fără să adorm şi atunci mă

gândesc la tine acolo. Tu stai în pat fără să dormi?

– Uneori. Nu la fel de mult acum.

– Tati, faptul că te-ai căsătorit cu mama a fost o greşeală

din partea ta? Din partea ei? Sau a fost doar un accident?

– N-a fost un accident şi nici greşeală n-a fost. Douăzeci şi patru de ani frumoşi, două fiice splendide şi încă ţinem legătura. N-a fost o greşeală, Illy.

– N-ai schimba lucrurile? Oamenii mă tot întrebau asta.

– Nu.

– Dacă te-ai putea duce înapoi... n-ai schimba?

Am făcut o pauză, dar nu lungă. Uneori nu ai timp să

hotărăşti care e cel mai bun răspuns. Uneori nu poţi da decât răspunsul adevărat.

– Nu, scumpa mea.

– Bine. Dar mi-e dor de tine, tată.

– Şi mie mi-e dor de tine.

– Uneori mi-e dor şi de vremurile vechi. Când lucrurile nu erau atât de complicate.

Se opri. Aş fi putut spune eu ceva - voiam s-o fac - dar am păstrat tăcerea. Uneori, tăcerea e mai bună.

– Tată, oamenii merită vreodată o a doua şansă?

M-am gândit la propria mea a doua şansă. La cum supravieţuisem unui accident care ar fi trebuit să mă ucidă.

Şi, din câte se pare, nu mă limitam doar la a rezista pe lume. Am simţit un imbold de recunoştinţă.

– Tot timpul.

– Mersi, tati. Abia aştept să te văd.

– La fel. O să primeşti în curând o invitaţie oficială.

– Bine. Chiar trebuie să plec. Te iubesc.

– Şi eu te iubesc.

După ce ea închise, am rămas un moment cu receptorul la ureche, ascultând în gol.

– Croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea, am spus.

Apoi s-a auzit tonul de conexiune liberă şi am hotărât că, totuşi, mai am de dat un telefon.

VIII

Când Alice Aucoin veni de data asta la telefon, vocea ei era mult mai plină de viaţă şi mai puţin precaută. Mi-am spus că asta e o schimbare plăcută.

– Alice, n-am discutat până acum despre un titlu al expoziţiei, am spus.

– Am presupus că vrei să-i spunem „Trandafirii cresc din scoici“, avansa ea. Asta sună bine. Foarte evocator.

– Aşa e, am spus, uitându-mă la camera Florida şi mai departe, la golf. Apa era o întindere de un albastru-alburiu scânteietor; trebuia să mijesc ochii la tot acel luciu. Dar nu-i tocmai potrivit.

– Ai un titlu care-ţi place mai mult, să-nţeleg?

– Da, aşa cred. Vreau să-i spun „Priveliştea de pe Duma“.

Ce părere ai? Răspunse fără preget.