– Versiunea prescurtată, atunci.
El ridică din umeri. Precara lui bună dispoziţie dispăruse ca spuma dintr-un pahar de bere. Umerii lui mari erau aduşi în faţă, dând pieptului un aspect scobit.
– După ce Jack Fineham m-a „pus pe liber“, am hotărât că
Tampa se află la o apropiere rezonabilă de Disney World.
Doar că, ajungând acolo, m-am plictisit de moarte.
– Sigur că te-ai plictisit, am rostit.
– Simţeam şi că puţină ispăşire ar prinde bine. Nu voiam să merg la Darfur sau la New Orleans şi să prestez nişte muncă pro bono, deşi mi-a trecut asta prin gând. Simţeam că e posibil ca mingiuţele alea cu cifre de loterie pe ele încă
să ţopăie undeva şi că una mai aştepta extragerea. Ultima cifră.
– Mda, am zis. Un deget rece mă atinse la baza gâtului.
Foarte uşor. Încă o cifră. Cunosc sentimentul.
– Si, senor, ştiu că-l cunoşti. Aşteptam să fac un bine, sperând să echilibrez din nou lucrurile. Pentru că simţeam că trebuie echilibrate. Şi într-o zi am văzut un anunţ în Tampa Tribune. „Se caută însoţitor pentru doamnă
vârstnică şi îngrijitor pentru mai multe proprietăţi de închiriat pe o insulă cu circuit turistic. Doritorii trebuie să
înainteze un CV şi recomandări. Salariu şi avantaje deosebite. O slujbă deosebită pe care persoana potrivită o va găsi lucrativă. Se cere seriozitate.“ Ei, bine, eu eram serios şi-mi plăcea cum sună. Am avut o întrevedere cu avocatul domnişoarei Eastlake. Mi-a spus că familia care ocupase înainte această poziţie fusese chemată înapoi în New England când părintele unuia dintre soţi suferise un accident grav.
– Şi ai primit postul. Dar cum...?
Am arătat în direcţia tâmplei sale.
– Nu i-am spus nimic. Era şi aşa destul de neîncrezător - se întreba, cred, de ce şi-ar dori un avocat cu stare din Omaha
să petreacă un an îngrijind o bătrână şi nişte case goale în cea mai mare parte a timpului - dar domnişoara Eastlake...
Se întinse şi mângâie mâna ei noduroasă.
– Noi ne-am înţeles din prima, nu-i aşa, draga mea?
Ea sforăi doar, dar am văzut expresia de pe chipul lui Wireman şi am simţit degetul acela rece atingându-mă din nou pe ceafă, puţin mai ferm de data aceasta. L-am simţit şi am ştiut: noi trei ne aflam aici pentru că ceva ne dorea aici. Ştiinţa acestui lucru nu se baza pe genul de logică cu care crescusem şi pe care îmi clădisem afacerea, dar asta era în regulă. Aici, pe Duma, eram o altă persoană, şi singura logică de care aveam nevoie era situată în terminaţiile mele nervoase.
– Ţin la ea ca la ochii din cap, să ştii, zise Wireman. Îşi luă
batista cu un suspin, de parcă ar fi fost ceva greu, şi se şterse la ochi. Când am ajuns aici, toate porcăriile alea aiuristice, febrile, despre care ţi-am povestit au dispărut.
Eram pustiu pe dinăuntru, un om cenuşiu într-o climă
albastră şi însorită, care nu putea citi ziarul decât în reprize scurte, ca să nu-l apuce o durere de cap crâncenă. M-am agăţat de o singură idee de bază: aveam o datorie de plătit.
Aveam muncă de făcut. Voiam să aflu care este şi s-o fac.
După aceea, nu-mi mai păsa. Domnişoara Eastlake nu m-a angajat, nu la propriu; m-a adăpostit. Când am venit aici, ea nu era aşa, Edgar. Era isteaţă, era nostimă, era semeaţă, curtenitoare, capricioasă, solicitantă - mă putea scoate dintr-o dispoziţie proastă dojenindu-mă sau făcându-mi pe plac, dacă asta alegea să facă, şi deseori alegea.
– Pare că a fost o femeie straşnică.
– Chiar a fost straşnică. O altă femeie s-ar fi abandonat deja scaunului cu rotile. Nu şi ea. Ea îşi ţine cele optzeci şi două de kilograme pe cadrul ăla şi şontâcăie prin muzeul ăsta cu aer condiţionat, prin curtea de afară... obişnuia chiar să tragă la ţintă, uneori cu una dintre vechile arme uşoare ale tatălui ei, dar cel mai des cu pistolul ăla cu
harpon, pentru că are recul mai slab. Şi pentru că spune că-i place sunetul. S-o vezi numai cu năzbâtia aia şi chiar c-o să zici că seamănă cu Mireasa Naşului.
– Aşa am văzut-o prima dată, am mărturisit.
– Mi-a mers la inimă imediat şi am ajuns s-o iubesc. Julia obişnuia să-mi spună mi companero. Mă gândesc deseori la asta când sunt cu domnişoara Eastlake. Ea e pentru mine mi companero, mi amiga. M-a ajutat să-mi găsesc sufletul când credeam că nu mai am suflet.
– Aş spune că a dat norocul peste tine.
– Poate si, poate no. Îţi spun numai atât: o să-mi fie greu s-o părăsesc. Ce-o să se facă ea când o să vină altcineva? O
persoană care nu ştie că-i place să-şi bea cafeaua de dimineaţă la capătul pasarelei... sau să te prefaci că arunci cutia aia blestemată de prăjituri în iazul cu peşti... şi ea n-o să-i poată explica, pentru că acum a intrat în ceaţă fără a mai putea ieşi.
Se întoarse spre mine. Arăta tras la faţă şi nu doar puţin agitat.
– O să trec totul pe hârtie, asta o să fac - toată rutina noastră. De dimineaţa până seara. Şi tu o să ai grijă ca noul îngrijitor s-o respecte. Nu-i aşa, Edgar? Adică, şi tu o placi, nu? N-ai vrea s-o vezi că suferă. Şi Jack! Poate se implică şi el puţin. Ştiu că nu e bine să cer, dar...
Îl lovi un gând nou. Se ridică în picioare şi porni spre apă.
Pierduse în greutate. Pielea îi era atât de întinsă pe pomeţi, că strălucea. Părul îi atârna peste urechi în şuviţe care nu mai fuseseră de mult spălate.
– Dacă mor - şi aş putea, aş putea să mă sting într-o clipită
ca Senor Brown - va trebui să preiei tu conducerea aici până când avocatul ei va găsi un nou angajat permanent.
