– Cum a reacţionat?

– A căzut pe spate, muchacho.

Am rămas tăcut, încercând să mi-o imaginez pe Pam căzută pe spate. O puteam face, dar faţa pe care o vedeam luminându-se de surprindere şi mirare era o faţă mai tânără. Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai reuşisem să trezesc o asemenea reacţie.

Elizabeth moţăia, dar părul îi era suflat peste obraji şi ea lovea cu degetele în ei ca o femeie deranjată de insecte. M-am ridicat în picioare, am luat un elastic din traista de pe braţul scaunului cu rotile - erau întotdeauna destule acolo, în multe culori aprinse - şi i-am strâns părul în coadă.

Amintirea momentelor când făceam asta cu Melinda şi Ilse era dulce şi teribilă.

– Mulţumesc, Edgar. Mulţumesc, mi amigo.

– Deci, cum procedez? am întrebat.

Ţineam palma pe obrazul lui Elizabeth, simţind netezimea părului ei aşa cum deseori simţisem netezimea părului

fiicelor mele după ce-l spălam cu şampon; când memoria preia controlul cu o mână de fier, trupurile devin năluci care ne bântuie cu gesturile eurilor noastre din trecut.

– Cum să vorbesc despre un proces care este fie şi numai parţial supranatural? Poftim. O spusesem. Esenţa problemei. Totuşi, Wireman părea calm.

– Edgar! exclamă el.

– Edgar, ce? Pezevenghiul chiar râdea.

– Dacă le spui asta... ei or să te creadă.

Am deschis gura să-l contrazic. M-am gândit la operele lui Dali. M-am gândit la minunatul tablou al lui Van Gogh, Noapte înstelată. M-am gândit la unele tablouri de Andrew Wyeth - nu la Lumea Cristinei, ci la interioarele lui: camere nelocuite în care lumina e benignă şi, totodată stranie, de parcă ar veni din nouă direcţii simultan. Am închis gura la loc.

– Nu-ţi pot spune ce să zici, zise Wireman, dar îţi pot da aşa ceva. Îmi întinse pliantul-invitaţie.

– Îţi pot da un şablon.

– Asta mi-ar fi de ajutor.

– Mda? Atunci, ascultă. Am ascultat.

IV

– Alo?

Şedeam pe canapea în camera Florida. Inima îmi bătea puternic. Acesta era unul dintre acele apeluri telefonice -

toţi au dat câteva la viaţa lor - când speri să ţi se răspundă

din prima, ca să te speli odată pe mâini de treaba asta şi, în acelaşi timp, speri să nu ţi se răspundă, aşa încât să mai poţi amâna o vreme o discuţie anevoioasă şi probabil dureroasă.

Eu m-am ales cu varianta unu; Pam răspunse de la primul sunet al clopoţelului. Mai puteam spera doar ca discuţia

aceasta să decurgă mai bine decât precedenta. Mai bine decât precedentele, de fapt.

– Pam, sunt Edgar.

– Bună, Edgar, zise ea cu precauţie. Cum eşti?

– Sunt... bine. Bine. Am discutat cu prietenul meu, Wireman. Mi-a arătat invitaţia pe care aţi ticluit-o împreună.

Pe care aţi ticluit-o împreună. Asta suna neprietenos.

Conspiraţionist, chiar. Dar cum altfel puteam descrie lucrurile?

– Da?

Glasul ei era imposibil de interpretat. Am tras aer în piept şi mi-am făcut vânt. Dumnezeu urăşte laşii, zisese Wireman. Printre alte lucruri.

– Am sunat ca să-ţi mulţumesc. Am fost un cretin de nota zece. Intervenţia ta de data trecută a fost exact ceea ce-mi trebuia.

Tăcerea se prelungi destul cât să mă întreb dacă nu cumva închisese fără să aud eu la un moment anume. Apoi, ea spuse:

– Aici sunt, Eddie - mă culeg doar de pe jos. Nu-mi amintesc când ţi-ai cerut ultima dată scuze de la mine.

Oare îmi cerusem scuze? Păi... nu contează. Poate că aşa sunase.

– Atunci, îmi pare rău şi pentru asta, am spus.

– Şi eu îţi datorez scuze, zise ea, deci cred că acum suntem chit.

– Tu? Pentru ce trebuie să-ţi ceri tu scuze?

– M-a sunat Tom Riley. Acum două zile. Şi-a reluat tratamentul. Urmează, şi citez: „să ceară iar ajutorul cuiva“

- prin asta presupun că se referă la un psihiatru - şi m-a sunat să-mi mulţumească pentru că i-am salvat viaţa. Te-a sunat vreodată cineva ca să-ţi mulţumească pentru asta?

– Nu.

Deşi mă sunase cineva de curând ca să-mi mulţumească

pentru că i-am salvat vederea, deci cam ştiam despre ce vorbeşte ea.

– E o experienţă unică. „De n-ai fi fost tu, acum eram mort.“ Asta sunt exact cuvintele lui. Şi nu i-am putut spune că ţie trebuie să-ţi mulţumească, pentru că ar fi sunat a nebunie.

Am simţit ca şi când o curea care mă tot strângea de mijloc ar fi fost pe loc tăiată. Uneori, lucrurile se rezolvă în cea mai bună direcţie. Uneori chiar se întâmplă.

– Asta-i bine, Pam.

– Am discutat cu Ilse despre expoziţia ta.

– Da, eu...

– Ei, bine, cu Illy şi cu Lin, cu amândouă, dar când am vorbit cu Ilse, am întors discuţia spre Tom şi mi-am dat seama imediat că ea nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat între noi doi. M-am înşelat şi în privinţa asta. Şi am scos la iveală o latură foarte neplăcută în tot acel timp.