parte. Chipul ei părea străvechi şi năuc în lumina neiertătoare de iarnă. M-am gândit că alcătuim un trio fantastic: femeia senilă, fostul avocat cu un glonţ în creier şi fostul constructor ciung. Toţi cu cicatrice de război pe partea dreaptă a capului. La televizor, avocatul lui Candy Brown - acum fostul lui avocat, presupun - cerea imperios o anchetă completă. Elizabeth vorbi poate în numele întregului ţinut Sarasota pe acest subiect când închise ochii,
se lăsă moale în chingile care o strângeau. făcând să i se umfle pieptul planturos, şi adormi.
Wireman se întoarse cu destule ouă cât să ne ajungă
amândurora şi am mâncat cu o poftă surprinzătoare.
Elizabeth începu să sforăie. Un lucru era sigur; dacă ea suferea o apnee în somn, nu murea de tânără.
– Ţi-a scăpat un loc pe ureche, muchacho, zise Wireman şi se lovi pe lobul urechii sale cu furculiţa.
– Hă?
– Vopsea. Pe clăpău.
– Mda, am făcut. O să mânjesc cu ea peste tot în următoarele zile. M-am stropit bine de tot.
– Ce pictai în toiul nopţii?
– Nu vreau să vorbesc acum despre asta. El înălţă din umeri şi aprobă.
– Începe să te prindă alura de artist. Obiceiurile alea ciudate.
– Nu te lua de mine.
– Lucrurile vor fi ajuns rău de tot când o să ofer respect şi tu o să auzi sarcasm.
– Scuze.
Flutură din mână a nepăsare.
– Mănâncă-ţi huevo-urile. Să creşti mare şi tare ca Wireman.
Mi-am mâncat huevo-urile. Elizabeth sforăi. Televizorul trăncăni. Acum era mătuşa Tinei Garibaldi în ringul central electronic, o fată nu cu mult mai în vârstă decât fiica mea, Melinda. Spunea că Dumnezeu hotărâse că statul Florida se mişca prea lent şi că îl pedepsise El însuşi pe „monstrul ăla“. Eu mi-am spus: Eşti pe aproape, muchacha, numai că
n-a fost mâna lui Dumnezeu.
– Fă să tacă prostiile alea de carnaval, am spus.
Închise televizorul, apoi se întoarse atent spre mine.
– Poate ai dreptate cu alura de artist. Am hotărât să-mi expun lucrările la Scoto, dacă Nannuzzi mai vrea asta.
Wireman zâmbi şi bătu uşor din palme, ca să n-o trezească pe Elizabeth.
– Excelent! Edgar caută băşicuţa de săpun a gloriei! Şi de ce nu? De ce naiba nu?
– Eu nu caut nici-o băşicuţă de săpun, am zis, întrebându-mă dacă într-adevăr aşa este. Dar dacă-mi oferă
un contract, vrei să faci o pauză de pensie cât să-i arunci o privire?
Zâmbetul lui se şterse.
– Sigur, dacă o să mai fiu pe aici, dar nu ştiu cât timp o să
mai dureze asta.
Văzu expresia de pe chipul meu şi ridică mâna.
– Nu-s gata încă să dau ortul popii, dar întreabă-te asta, mi amigo: mai sunt eu persoana potrivită să aibă grijă de domnişoara Eastlake? Dată fiind actuala stare a sănătăţii mele?
Şi pentru că asta era o problemă neplăcută de care nu voiam să mă agăţ - nu în dimineaţa aceea - am întrebat:
– Totuşi, cum te-ai ales cu slujba asta?
– Are importanţă?
– S-ar putea, am rostit.
Mă gândeam la cum începusem sejurul pe Duma Key presupunând un lucru - că eu alesesem locul - şi cum ajunsesem apoi să cred că este posibil ca el să mă fi ales pe mine. Mă întrebam, pe deasupra, de obicei când stăteam întins în pat şi ascultam şoapta scoicilor, dacă accidentul meu a fost într-adevăr un accident. Sigur că a fost, trebuie să fi fost, însă tot era mai uşor să văd asemănări între al meu şi al Juliei Wireman. Pe mine m-a lovit macaraua; pe ea camionul de Lucrări Publice. Dar sigur că există şi oameni -
fiinţe umane funcţionale în majoritatea privinţelor - care vă
vor spune că au văzut chipul lui Cristos într-un taco.
– Ei, bine, spuse el, dacă te aştepţi la o altă poveste lungă, las-o baltă. Nu-i uşor mă storci de toate poveştile, dar pentru moment, fântâna e aproape secată. Se uită la Elizabeth cu iritare. Şi poate cu o umbră de invidie.
– N-am dormit prea bine azi-noapte.
