– Aici am învăţat.

– Sunt uimitoare. Şi celelalte sunt la fel de bune?

– O să trebuiască să vii şi să vezi cu ochii tăi.

– Poate să vină şi Ric?

– Are paşaport?

– Da...

– Promite ză niu rhâdă de babacul tău?

– E foarte respectuos cu cei mai în vârstă.

– Atunci, în cazul în care mai sunt locuri în avion şi nu te deranjează dacă dormiţi doi într-o cameră - presupun că

asta nu reprezintă o problemă - sigur că poate să vină.

Ea strigă de fericire atât de tare, că-mi răni urechile, dar n-am îndepărtat receptorul. Trecuse mult timp de când nu mai spusesem sau făcusem ceva care să smulgă de la Linnie Freemantle un asemenea strigăt.

– Mulţumesc, tati... e minunat!

– O să-mi facă plăcere să-l cunosc pe Ric. Poate c-o să-i fur bereta. În definitiv, acum sunt artist.

– O să-i spun că ai zis asta. Vocea i se schimbă: Ai discutat cu Ilse?

– Nu, de ce?

– Când o să discuţi, nu-i spune că vine Ric, bine? Lasă-mă

pe mine să-i spun.

– Nu aveam de gând s-o fac.

– Pentru că ea şi Carson... mi-a spus că ţi-a povestit despre el...

– Mi-a povestit.

– Păi, sunt aproape sigură că e o problemă cu ei. Illy zise că „stă pe gânduri“. Ăsta e un citat exact. Ric nu e surprins.

Spune că nu trebuie niciodată să ai încredere într-o persoană care se roagă în public. Eu tot ce ştiu e că Ilse pare mult mai matură decât părea înainte sora mea cea mică.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine, Lin, mi-am spus. Am văzut-o pentru o clipă cum arăta la şapte ani, când fusese atât de bolnavă, că eu şi Pam credeam că o să ne moară în braţe, deşi n-o spusesem niciodată cu voce tare. Pe atunci, Melinda era doar doi ochi mari şi negri, obraji palizi şi păr neted. Odată mi-amintesc că i-am spus Schelet ambulant şi că m-am urât pentru gândul acesta. Şi că m-am urât pentru că ştiam, adânc în străfundul sufletului meu, că dacă una dintre ele trebuia să se îmbolnăvească atât de tare, eram bucuros că ea fusese aceea. Am încercat întotdeauna să

cred că îmi iubesc ambele fiice cu aceeaşi greutate şi intensitate, dar nu era adevărat. Poate fi adevărat pentru unii părinţi - cred că era pentru Pam - dar n-a fost niciodată

pentru mine. Şi oare Melinda ştia asta?

Sigur că ştia.

– Ai grijă de tine? am întrebat-o.

– Da, tati. Aproape c-o vedeam cum dă ochii peste cap.

– Ţine-o tot aşa. Şi să ajungi aici cu bine.

– Tati? - O pauză. - Te iubesc. Am zâmbit.

– Cât de tare?

– Tare ca fierul şi iute ca oţelul, spuse ea, parcă făcându-i pe plac unui copil. Era bine aşa. Am rămas locului puţin timp, uitându-mă spre apă, frecându-mă absent la ochi, apoi am dat ceea ce speram să fie ultimul telefon pe ziua aceea.

VII

Era la prânz şi nu mă aşteptam să o găsesc; mă gândeam că va fi plecată în oraş, să ia masa cu prietenii. Numai că, asemenea lui Pam, răspunse de la primul sunet al clopoţelului. Salutul ei fu ciudat de precaut şi am avut pe dată o intuiţie clară: credea că sunt Carson Jones, care suna fie să mai implore o şansă, fie să se explice. Să se explice încă o dată. Asta era o bănuială pe care n-am verificat-o, dar apoi, nici n-a fost nevoie de asta. Unele lucruri pur şi simplu ştii că sunt adevărate.

– Hei, If-So-Girl, ce mai faci? Vocea i se însenină imediat.

– Tati!

– Cum eşti, scumpete?

– Sunt bine, tati, dar nu la fel de bine ca tine - ţi-am spus că picturile sunt bune? Adică, ţi-am spus eu, nu?

– Mi-ai spus tu, am răspuns, rânjind fără să vreau. Poate că lui Lin i se păruse mai matură, dar după acel prim salut reţinut, mie mi s-a părut aceeaşi Illy dintotdeauna, exuberantă şi agitată ca o coca-cola.

– Mama zicea că te codeşti, dar că va face echipă cu prietenul tău de acolo şi c-o să te aducă ea la linia de plutire. Mi-a plăcut asta! Mi-a sunat exact ca-n zilele de demult! Făcu o pauză ca să inspire, iar când vorbi din nou, nu mai părea la fel de zurlie. Ei, bine... nu chiar, dar e bine şi aşa.

– Ştiu ce vrei să spui, bombonică.

– Tati, eşti de-a dreptul uimitor. Asta e o revenire şi jumătate.

– Cât o să mă coste toate linguşelile astea?

– Milioane, zise ea şi râse.

– Încă mai vrei să te alături turneului The Hummingbirds?

Am încercat să par doar interesat. Nu în mod special îngrijorat de viaţa amoroasă a fiicei mele de aproape douăzeci de ani.

– Nu, rosti ea, cred ca s-a zis cu asta.

Doar şapte cuvinte, şi încă unele scurte, dar în acele şapte cuvinte am auzit-o pe Illy cea diferită, mai matură, cea care în viitorul nu foarte îndepărtat putea fi acasă în costum de afaceri, pantaloni strâmţi şi pantofi de lac cu tocuri practice, trei sferturi, care poate că-şi va purta părul strâns la baza gâtului în timpul zilei şi care, în loc să-şi ducă

rucsacul în spinare, va căra o servietă prin aglomerările din aeroport. Gata cu If-So-Girl; în viziunea aceasta nu avea ce căuta nota de îndoială. Fata însă era bine mersi. 8

– Toată povestea sau...